Acasă Actualitate Un mic discurs de gândire în vremuri de pandemie

Un mic discurs de gândire în vremuri de pandemie

DISTRIBUIȚI

Cogito, ergo sum. „Gândesc, deci exist.“, zicea Descartes. Capacitatea de a raționa ar trebui să fie de netăgăduit, inerentă ființei noastre. În ce constă însă acest proces de gândire? E un fel de a jongla cu informații, idei, cuvinte pentru a ne zgâlţâi convingerile, fie ele absurde, ridicole, revoltătoare, justificate sau nu, astfel încât să filtrăm adevărul din ele. Sau falsitatea. Important este să le supunem unei examinări critice, mai ales în perioade de incertitudine.

Incertitudinea a devenit omniprezentă în timpul acestei pandemii. Convingerile se transformă în cunoaștere și cunoașterea se reduce la convingeri. Dovezile sunt rare, opiniile abundă. Certitudinea e suspendată, există preponderent judecăți de opinie probate în scopul aflării adevărului, o încercare de a atinge realitatea, de a stabili o relație cu ea. Însă convingerile adevărate nu reprezintă neapărat cunoaștere. A fi convins că ceva e adevărat nu e același lucru cu a ști că este adevărat. Abordarea actuală predominantă este mai degrabă similară conceptului de negație determinată al lui Hegel („bestimmte Negation”). Debarasându-ne de informații de care știm că nu sunt reale, obținem informații despre ceea ce ar putea fi adevărat.

Când știm puțin, accesul la interpretări și incertitudini se înlesnește. În dialogul “Theaitetos” al lui Platon, Socrate atrage atenția asupra relativității cunoștințelor noastre, asemănându-le unei brize care e „rece pentru cel căruia îi e frig și nu pentru cel căruia nu-i e.“ Pe linia tezei lui Protagoras, Socrate întreabă dacă cunoașterea este percepție, dacă omul este măsura tuturor lucrurilor. De multe ori percepem subiectiv o realitate obiectivă. Socrate numește aceste percepții opinii adevărate, argumentând că nu putem discredita judecățile perceptive. Fiecare opinează adevărul, în felul lui, așa cum îl poate percepe și gândi. Cu toate acestea, Socrate nu este de acord cu relativitatea imanentă teoriei homo-mensura, deoarece aceasta nu permite convingeri false (convingerile tuturor sunt adevărate) și, prin urmare, cunoașterea nu își are sursa în percepție. În primul rând, ceea ce ar trebui să călăuzească disputele publice în căutarea adevărului sunt faptele, soliditatea și autoritatea lor, mai ales atunci când avem dubii.

Ludwig Wittgenstein afirma că germenele îndoielii se află adânc în convingerile noastre. Îndoiește-te, dar nu te îndoi la nesfârșit pentru că altfel scopul îndoielii e anulat. Este necesară o cantitatea corectă de îndoieli. Atunci când suntem siguri că certitudinile noastre sunt ferme, indubitabile, de neclintit, atunci trebuie să stârnim îndoieli. Adevărul este încorporat în jocul îndoielii. Sau cum a spus William James, adevărul este un „proces de verificare”. Cu toții facem parte din el, cu tot cu convingerile noastre. Dar în căutarea certitudinii, a adevărului, ar trebui să evităm tentația sofismului și, mai ales să ne asigurăm că, pe parcurs, nu-i lăsăm în spate pe cei vulnerabili, ci ne dezvăluim si dezvoltăm latura umană.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.