Stiintele creierului si ameliorarea conditiei umane

– La adunarea generala din 21 iulie ati fost ales membru titular al Academiei Romane, la Sectia de Stiinte Medicale, dupa ce, in anul 2001, ati fost ales membru corespondent. Daca vreti sa ne impartasiti cateva ganduri.

– Alegerea ca membru al Academiei Romane este, in mod sigur, momentul maxim care imi marcheaza existenta profesionala si nu numai. In scurta alocutiune pe care am prezentat-o cand acad. Eugen Simion mi-a inmanat insemnele academice m-am intrebat, fara falsa modestie, daca locul pe care il ocup este cel meritat. Dupa realizarile pe care le am pana acum nu stiu daca dimensiunea mea stiintifica si spirituala este la nivelul pe care il are o institutie ca Academia Romana, institutie fundamentala din punct de vedere stiintific si cultural. Academia Romana este punctul de referinta in contextul stiintific si cultural international.

– Argumente exista cata vreme alegerea s-a facut prin vot secret, in temeiul realizarilor care v-au recomandat. In prezentarea facuta de acad. Nicolae Cajal si citita de acad. Victor Voicu s-au mentionat contributiile dumneavoastra stiintifice – peste 700 de lucrari stiintifice, peste 20 de contributii originale, infiintarea, in 1996, a unui Institut unic in Sud-Estul Europei, unde se cerceteaza bolile creierului in conceptul actual al neuro-stiintelor.

– Da, activitatea Institutului de Boli cerebro-vasculare, pe care il conduc, este orientata spre cunoasterea mecanismelor bolilor, ca si a fiziologiei, a modalitatilor de tratament. Conceptual, activitatea este organizata pe principii academice, dar finantarea provine din mai multe surse – de la cele din asiguri sociale pana la cele externe, cum ar fi Banca Mondiala. Domeniul este de un mare interes daca tinem seama ca mortalitatea si morbiditatea prin bolile neuro-vasculare sunt, in Romania, pe primul loc. Este o reala nevoie ca o institutie stiintifica sa coordoneze toate eforturile din acest domeniu pentru a iesi din impas, sa cerceteze cauzalitatea deosebit de complexa care le genereaza – economica, imposibilitatea tratarii factorilor de risc, imposibilitatea de a trata corect bolile cardiace care produc o treime din accidentele vasculare ale creierului. In institut se abordeaza aceste probleme atat din punctul de vedere al medicinii clinice, cat si al cercetarii, in care folosim metodologii fundamentale. Din fericire, printr-o colaborare internationala, avem o dotare moderna, cu ajutorul careia putem face investigatii la nivel celular si molecular. In acest fel am ajuns sa descoperim o serie de aspecte noi, necunoscute si care au legatura cu fiziologia neuroaxiala in ansamblul ei.

– Cum sunt primiti tinerii?

– Institutul are si un rol de educare a tinerilor cercetatori in domeniul stiintelor creierului sub aspectul aplicativ, ca si de cercetare fundamentala. Exista, la noi ca si in intreaga lume, o avalansa de solicitari pentru domeniu, cel mai bine cotat in lumea stiintifica. La noi, desi sunt tineri foarte dotati, interesul pentru cercetare este mic din motive financiare. E greu pentru un tanar care isi incepe viata profesionala si de familie sa traiasca doar cu trei milioane pe luna. Si atunci am gasit aceasta modalitate ca toti cei peste 280 de specialisti sa faca si munca de cercetare, si de asistenta clinica, la care se adauga cei care fac tehnici speciale de lucru. Este un compromis obligatoriu, dar nu avem alta posibilitate.

– Intr-un anume fel este si bine asa, fiindca se face o legatura de imbogatire reciproca intre cele doua activitati.

– Da. Este un fel de -lux-, fiindca in alta parte cercetatorii puri sunt rupti de realitate. Or, un specialist care poate face si una, si alta are o viziune holistica, mai apropiata de realitate. Este, ca sa spunem asa, in acest rau si un bine.

– Care este, si sub acest aspect, rolul Academiei?

– Atragerea tinerilor spre cercetare este o misiune a Academiei si spiritul in care se lucreaza este de anvergura, de dimensiuni internationale. Ce m-a impresionat cel mai mult in Academie este faptul ca, sub presedintia acad. Eugen Simion, si este foarte frumos acest lucru, este ceea ce trebuia. Cunosc Academia de multa vreme, am primit si trei premii ale Academiei, si pot spune ca in perioada dublului mandat al acad. Eugen Simion asistam la cea mai efervescenta activitate. As spune cea mai tinereasca de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Academia este un reper cultural si stiintific national si international si prin legaturile intre diferitele domenii ale stiintei, culturii si spiritualitatii. Cred ca Academia Romana este printre putinele din Europa care se bucura de o asemenea conceptie, respectandu-si un blazon, o traditie valoroasa. Cred ca a devenit, cum era si normal, cea mai inalta si competenta sursa de orientare a decidentilor politici din Romania.

– Cum s-a facut ca ati ales medicina si, in special, neurologia. Este medicina si o vocatie?

– Da, medicina este si o vocatie. Eu insa nu mi-am propus sa ajung medic sau membru al Academiei Romane. Motivele pentru care am mers la medicina au fost, in principal, doua. Mai intai, sa-mi depasesc conditia sociala modesta, insa am avut parinti inteligenti care au stiut sa ma orienteze spre invatatura. Al doilea, structura mea psihologica si educationala, care m-a determinat sa fac ceva prin propriile mele forte si sa fac bine semenilor mei. Mi s-a parut ca medicina imi poate asigura o asemenea implinire. Am urmat, la inceput, o scoala medie tehnica sanitara, unde am avut profesori universitari care fusesera eliminati din invatamant pe motive politice, adevarate eminente cenusii, asa incat am avut o pregatire foarte temeinica. Atunci nu mi-am dat seama ca a fost un mare avantaj, o mare sursa de educatie, care nici acum nu s-a epuizat. Am facut si liceul, am intrat la Facultatea de Medicina, unde mi-am gasit locul potrivit. Si aici am avut profesori deosebiti si, inca din anul intai, m-a atras neurologia.

– Ati avut un model care sa va influenteze?

– Am avut profesori foarte buni si mi-l amintesc pe profesorul Th. Riga, pe Em. Repciuc si Nicolae Simionescu, pe atunci lector, mai tarziu director al Institututului de Biologie si Patologie Celulara si vicepresedinte al Academiei Romane. In practica medicala, mi-l amintesc pe profesorul O. Sager, cel care este modelul meu din punct de vedere stiintific, si pe Arthur Kreindler. Apoi, modelul meu a fost acad. Vlad Voiculescu, o personalitate de exceptie, un exponent al medicinii romanesti la nivelul cel mai inalt si care, dupa Gh. Marinescu, este cel mai mare neurolog roman, care a integrat neurologia clinica in stiintele biologice. A fost, cred, cel mai mare clinician european. Dupa Franta, in Romania s-a infiintat cea de-a doua clinica de neurologie din lume, in urma cu 106 ani.

– Astazi, ce noi perspective de ameliorare a conditiei umane se deschid datorita actualului nivel de cunoastere a creierului?

– Ce putem spune este ca posibilitatile creierului nu sunt suficient valorificate. Este vorba de ceea ce se numeste neuroplasticitate structurala si neuroplasticitate functionala. Prima se refera la capacitatea neuronilor de a actiona timp indelungat, dimensionat azi la o suta de ani. Cu o conditie: structurile neuroaxiale sa fie intr-o permanenta functionalitate. In momentul in care activitatea se intrerupe, aceasta plasticitate neuronala incepe sa dispara si, incet, incet, apare dementa. De aici, idea nevoii de a activa tot timpul vietii. A doua sansa a umanitatii este neuroplasticitatea functionala. Chiar la un om in varsta, celulele nervoase, atatea cate sunt, suplinesc activitatea celorlalte prin plasticitatea neurofunctionala, capacitatea de a functiona prin conexiuni, un fel de supercomputer, incat un individ poate activa chiar la parametrii mai buni decat la o varsta mai tanara.

– Cum poate fi intretinuta aceasta plasticitate, adica o viata lunga si activa?

– Pentru aceasta se considera ca e necesar sa fie indeplinite trei conditii. Mai intai, pastrarea zestrei genetice, pentru ca, mai mult de 50%, noi suntem dependenti de aceasta zestre, la care se adauga mediul. Dar mostenirea genetica nu este o fatalitate, poate fi influentata in sens pozitiv. A doua conditie este inlaturarea factorilor de risc – cei de mediu indeosebi. Ultima conditie este legatura cu tineretea, cu tot ce este nou. De aceea Academia noastra, unde sunt personalitati cu mari performante stiintifice, este o mina de aur, desi e mai pretioasa decat o asemenea mina, pe care mediul social trebuie s-o foloseasca.

– De la actualul stadiu al neurologiei ce putem spera pentru viitor?

– O data cu descoperirea structurii genomului, se poate spera ca in viitorii 20-50 de ani sa se descopere cauzele cauzelor tulburarilor nervoase si chiar si ale celor din psihiatrie. Vom putea cunoaste cum functioneaza creierul si toate celelalte organe, care sunt in relatii functionale complexe cu activitatea creierului. Studiind neuroplasticitatea functionala putem sti la ce performante poate ajunge creierul.

– Clonarea poate fi o reala sansa pentru om?

– Clonarea omului nu este acceptata in nici o tara, fiindca nu stim daca nu va produce lucruri noi, surprinzatoare in sens negativ si nici cum vor reactiona decidentii politici. Apoi, componenta psihologica a fiintei umane presupune o evolutie in timp, in contact cu mediul social, cultural si chiar fizic.

– Dar viitoarele calculatoare mereu mai performante?

– Niciodata un calculator nu va putea face ceea ce face creierul. La nivelul cunoasterii actuale, creierul face lucruri care depasesc, de departe, cel mai performant calculator. Tehnologiile informationale sunt necesare, cu doua conditii – sa nu se dezumanizeze fiinta care le creeaza si sa nu modifice mediul natural.

– Stiu ca va dedicati cea mai mare parte a timpului muncii in laborator, in clinica sau la catedra. Cum petreceti putinul timp liber care va ramane?

– Citind cam trei ore pe zi, in mare parte lucrari de specialitate, pentru ca exista foarte multe informatii noi. Cand trebuie sa ma relaxez, fiindca, totusi, creierul are nevoie si de odihna. Apoi, cred ca a doua pasiune a mea este muzica, de cand eram mic.

– Care sunt preferintele?

– In functie de starea fiecarei zile. Mai intai Bach, apoi Beethoven, Schumann. Atunci cand ma simt coplesit de dramele cutremuratoare pe care le intalnim in spital ascult…

– Wagner?

– Exact. E greu de imaginat cata suferinta, cate drame sunt intr-un spital. In momente de mare tensiune, Wagner ma scoate din impas. Aproape tot timpul as asculta Ceaikovski si Rahmaninov.

– Dar George Enescu, fiindca tot se apropie Festivalul international care ii poarta numele?

– In mod deosebit Oedip, fiindca surprinde intreaga drama a conditiei umane.

– Va multumesc.