Acasă Actualitate „Curva” Pacepa – afacerea trădării (XXVII)

„Curva” Pacepa – afacerea trădării (XXVII)

DISTRIBUIȚI

Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu. În această perioadă, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră a trecut în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menționez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținând unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.

În exclusivitate, membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și redactorii revistei de specialitate editate de organizația „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foști ofițeri, dar și analizele unor specialiști și cercetători reputați asupra „curvei Pacepa“.
Mulți dintre apologeții lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l „revopsi“ și pe Pacepa – din trădător – drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidență distincția netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situații (și personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.

Este necesară o schiță a cadrului politic internațional în care a avut loc „defecțiunea“ lui Pacepa, pentru a înțelege cât stă în picioare din „argumentația“ hagiografilor acestuia, ce susțin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deși este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceaușescu însuși.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internațional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendența“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.

În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut și probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franța. Într-un stil acid și cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notațiile recente ale Jurnalului lui Paul Goma.

„Pacepa  – acest monstru, această javră securistă“

În urmă cu vreun an, Liviu Tofan m-a contactat telefonic, propunåndu-mi un „dialog despre Pacepa“. Am declinat cu putere: subiectul Pacepa mi-a fost totdeauna „antipatic“, apoi eu nu mai „dialoghez“ decât cu mine însumi. Îi voi fi dat câteva indicații bibliografice – pe care le avea.  „…prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după defectarea sa, a avut loc în 1996“, scrie Liviu Tofan.
Eu am în memorie o altă dată: „Ieri, 1 februarie 1985, în fața celei de-a 17-a camere corecționale, Gustav Pordea, deputat european pe lista Frontului Național, în procesul de defăimare. În numărul de ieri am publicat un interviu cu Mihai Pacepa, fost general, fost Nr. 2 al Serviciilor secrete de la București. Ceea ce exprimasem noi, în iulie 1984 – anume bănuiala – a devenit acum certitudine: Pordea a fost și este, în continuare, un agent de influență în solda regimului lui Ceaușescu“.

Deci: 1985, nu 1996. Cronologia îmi poate juca feste, însă eu povestesc, nu fac afirmații categorice: În perioada procesului (ianuarie-februarie 1985) am avut o sumă de discuții, atât cu Agathe Logeart (jurnalista care a semnat interviul luat lui Pacepa) ,cât și cu Monica Lovinescu. Monica primise – prin cine? prin Agathe? sau „direct“, prin telefon? propunerea lui Pacepa de a o vizita… acasă. Monica era orifiată și furioasă: cum îndrăznea acest securist să-i facă o asemenea propunere? A refuzat, categoric, iar noi, românii din jurul ei: Ana și cu mine, Cristovici, cred că era și Mihai Pupăzan, am aprobat-o din toată inima.

Numai că nu-mi mai aduc aminte: de unde anume îi telefonase Pacepa (înclin tot mai mult să cred că prin telefon fusese formulată îndelicata propunere securească)? Din America? Sau din Paris? Și în asta înclin să cred că, atunci ianuarie-februarie 1985, Pacepa se afla la Paris – pe banii… DSTului.
Fiindcă în prima fază a proiectului de proces (al lui Pordea, să nu uităm), umbla vorba că însuși Pacepa va apărea în instanță. Dacă așa a fost, atunci se explică bădărănia generalului Pacepa de a-i cere Monicăi Lovinescu o „mică întrevedere“ (contribuția mea răutăcioasă la imaginara „mică“, în cadrul unui scenariu pe măsura personajului – cam așa: „Săru' mâna doamnă Monica“ ajungeam și la „doamna Monicuța“, spre exasperarea condamnatei la supliciul pacepist…); se explică și de ce în faza a doua am fost anunțati că Pacepa va depune mărturie scrisă, fiindcă americanii se temeau să-l expună în aer liber…

Susținătorii lui Pacepa și fascinația haznalei

La urma urmei nu merită această javră securistă atâta atenție. Am mai spus, de la început (de când am aflat de el prin… poezeaua lui Păunescu!) mi-a fost greață de el. A, nu pentru „trădare“, cum îl acuzau colegii de șaibă, n-aveau decât să se trădeze unul pe altul până la dispariția speciei; ci dintr-un motiv, altul: fascinația (suliniez) exercitată de acest monstru (că n-o fi ajuns el general de Secu sădind floricele și ajutånd babele patriei să traverseze bulevardele noastre socialiste), nu doar asupra tinerilor din ziua de azi, ahtiat după aventură, indiferent în ce „domeniu“, ci și interesul-simpatia unor… jurnaliști (vorbesc de români, nu de ne-români), mai grav: de prieteni ai mei, Cornel Dumitrescu de pildă – aceștia consideråndu-l, nu doar un erou, ci… unul de-ai noștri, anticomuniștii, antisecuriștii.

Fascinația urâtului, a mocirlei, a haznalei – nu doar la copiii din familii civilizate, curat îmbrăcați, bine îmbăiați, de a umbla prin lăzile de gunoi și a se bălăcări în șanțuri, ci a adulților lipsiți de elementara cumpănă între bine și rău, între urât și ne-urât.
(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.