Generația ofițerilor de informații care și-au făcut datoria față de țară și sub dictatură și după instaurarea falsei democrații își spune, în sfârșit, cuvântul. După 20 de ani de așteptare, mărturii, date și documente despre evenimentele premergătoare loviturii de stat din decembrie 1989 sunt scoase la lumină de generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan. O carte care va da insomnii multor figuranți și actori ai „revoluției“, dar și scenariștilor și regizorilor ei. Fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad la momentul adoptării „soluției violente“ pentru România, profesorul de contraspionaj a contribuit la edificarea noilor structuri de apărare a securității naționale în măsura în care diversele regimuri succedate după 1989 și-au dorit acest lucru. Sintagma „național“ a devenit însă, în acești ultimi 20 de ani, din ce în ce mai acut, un concept proscris. Dacă succesoarea comunismului, globalizarea forțată a lumii, va continua în același ritm, dragostea de țară va fi în curând interzisă prin lege, impusă „democratic“ de la Bruxelles, Washington sau Moscova. Generalul Rogojan demonstrează însă că românii au încă suficiente resorturi ale rezistenței. Unul dintre acestea este informația. „Facem parte din generațiile care au șansa să poată înțelege mai bine prezentul, prin prisma experienței trecutului, iar asta înseamnă că viitorul mai depinde, încă, și de noi. Altfel, vom lăsa urmașilor o lume și mai nesigură… Este momentul să ajutăm istoria să se elibereze de cenzura învingătorilor momentani, care nu sunt niciodată cei definitivi“, ne spune, încurajator, generalul Aurel Rogojan. „1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“, publicată de Editura Proema, se va lansa sâmbătă, la ora 14.30, la Sala de evenimente 7.7. din Pavilionul central al Târgului de Carte „Gaudeamus“. Prezentăm în exclusivitate un extras din această lucrare importantă pentru recuperarea adevărului istoric, urmând ca în numărul următor să revenim cu detalii inedite, publicate în premieră, despre generalul Iulian Vlad și ultima noapte a regimului Ceaușescu.
Victor Roncea
Adevăratele conștiințe revoluționare s-au retras discret
Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport inițial dezordinile și violențele stradale. Apoi, au apărut „detașamente“ ale tinerilor care, bine organizați și disciplinați, au chemat populația să li se alăture, scandând „Fără violență!“. Asta și în replică la excesele unor agitați puși pe distrugeri și provocări.
Desigur, în ceea ce privește participanții la evenimente, au existat și excepții notabile, dar numai cu titlu de excepție. Conștiințele revoluționare aveau să apară în cel de-al doilea și al treilea val al evenimentelor, pentru ca ulterior să se retragă…
În fapt însă s-au confirmat învățămintele evenimentelor istorice similare în care ceea ce un important protagonist al evenimentelor avea să numească „pegra socială obsedată de cățărarea în fotoliile puterii“ constituie suportul oricărei insurgențe, numai că „pegra avidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să se cațere în acele fotolii“. Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât și post factum comploturilor în ițele cărora s-a aflat ori s-a implicat. Nu sunt puțini cei care știu și partea de adevăr pe care cel în cauză nu și-o mai amintește.
Se menționează în diverse referiri, mai mult sau mai puțin de luat în seamă, despre conspirațiile și conspiratorii împotriva lui Nicolae Ceaușescu. În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepția.
Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenți întruneau condiția esențială necesară pentru acest statut. (…) Filosofia politică și acțiunea de opoziție cu logo-ul „Ridică-te tu, să mă așez eu“ nu generează disidenți, ci oportuniști.
Iliescu, alesul lui Gorbaciov
Ion Iliescu era menționat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu, după un articol din „Time Magazine“, într-o ediție specială „Who’s Who“ pentru România – editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski – în care la poziția „519, Ion Iliescu“ se menționa „(…)în septembrie 1987,într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România – «România Literară» – a cerut o mai mare libertate a informației și schimbări în relațiile sociale și politice în scopul învingerii inerției și alienării. Se zvonește că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.“.
Cu mai mulți ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Județean Iași al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuiește pe viitorul președinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceaușescu…
Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceaușescu, existau și „suspecții de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv și norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziția, cu nimic răsturnată până în prezent, că „disidența“ sa era partea vizibilă – și de acțiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia și Albert Kovacs, ale căror antecedente și relații erau de mare interes.
Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acțiuni fățiș diversioniste și provocări era însă operatorul aproape ideal. (…)
La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de „front“ al K.G.B.- ului
Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar și responsabili de cinematografe, cronicari de film ș.a., pretinși critici ai lui Ceuașescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările și noile realități din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanțuri de grilajul porții Uniunii Scriitorilor și au chemat la fața locului corespondenții presei sovietice, acreditați la București. (Cazul Mircea Popa – nota red) Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relații cu „foști“ ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analiști“ și „consultanți“ – prin partide, staffuri electorale și pe lângă lideri politici…(…)
Cum erau recompensați unii dintre acești „activiști de front“ ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coșul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri și greutăți“ (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în fața porții dintr-o mașină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar și numai acest fapt în sine exprima până unde au întins rușii coarda…
Andrei Pleșu, conferențiar la Securitate
De departe, filosoful și esteticianul Andrei Pleșu era cel mai solid în concepte. Inteligența sa, receptivă la persuasiunile „ofițerului de caz“, l-a determinat la un gest de „spovedanie a unui învins“, nu în sensul în care a făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de „captatio benevolentie“. A fost invitat să conferențieze în fața ofițerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente și tendințe în artă. A avut o bună audiență și s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani.
Ce făcuse periculos? Îl însoțea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizate de ambasadele occidentale la București, deoarece poetul, deși beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba și avea nevoie de un interpret cu ștaif.
Măgureanu, „ăla cu Trabantul“
„Ăla cu Trabantul“, cum îl știa Elena Ceaușescu pe domnul Virgil Măgureanu – că de la ea i s-a tras -, a fost „detașat“ la Muzeul Județean din Focșani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru.
Deoarece fusese „în sistem“, exact acolo de unde – după cum spune legenda – „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanță… A fost inițial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2 și Elena Ceaușescu a întrebat: „Da’ ăla cu Trabantul care-i?“. „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“ – a fost răspunsul. Parțial exact, fiindcă un ofițer – din exces de zel, dar și din comoditate – i-a schimbat naționalitatea, iar șeful Departamentului Securității Statului i-a trimis pe ofițerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.
Troika Iliescu-Măgureanu-Militaru și cuplul informativ Pleșu-Dinescu
Individual, fiecare dintre cei menționați „se afla în niște cărți“. Și… atât. După prinderea în flagrant a rețelei complotiste coordonate de Vladimir Volodin, și difuzarea „scrisorii celor șase“, erau anticipate și alte evenimente. Ceaușescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru și Dinescu-Pleșu trebuie împiedicați să se întâlnească, pentru a nu se organiza. Dislocarea din Capitală a domnilor Pleșu și Măgureanu, ca și a altora aflați în situații relativ asemănătoare, a fost o decizie politico-administrativă, dispusă pe linie de partid, ca și în cazul a câtorva dintre semnatarii scrisorii celor șase. (…)
Horia Sima a avertizat România că urmează o lovitură de stat violentă
Cu prilejul participării lui Horia Sima la ședința de la Paris a „Consiliului Secret“, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluția violentă a schimbării regimului și că, dintre toți pilonii de rezistență ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcția loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în țară.
General Aurel Rogojan
„1989. Dintr-o iarnă-n alta… România în resorturile secrete ale istoriei“ – Editura Proema
Lansare azi: „Raport (nesecretizat) privind aspecte ale viitorului“ – Stelian Octavian Andronic – Editura Vremea, Standul 41, Ora 13. Târgul de Carte „Gaudeamus“
