Acasă Actualitate Tezaurul României exilat în gulagul sovietic

Tezaurul României exilat în gulagul sovietic

DISTRIBUIȚI

Ultimele săptămâni ale anului trecut ar fi trebuit să marcheze comemorarea uneia dintre cele mai păguboase decizii politice ale istoriei noastre moderne: 96 de ani de când tezaurul României a pornit într-un exil care nu s-a încheiat nici până în ziua de astăzi. Un drum fără întoarcere, care a început în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1916, în condițiile dramatice ale primului război mondial.  Atunci, după doi ani de neutralitate prudentă, România a decis să se implice și ea în conflagrație. Din păcate, după un debut furtunos, roata norocului s-a răsucit rapid în defavoarea noastră. Eșecurile militare au început să se țină lanț din momentul în care aliații României n-au fost în stare să-și respecte angajamentele militare asumate printr-o serie de tratate diplomatice deosebit de fragile. În plus, s-a dovedit că nu eram foarte bine pregătiți nici din punct de vedere strict militar: tehnica de luptă din dotarea oștirii noastre era învechită și de proastă calitate și soldații slab instruiți.
Iar rezultatele acestor deficiențe s-au văzut rapid. În aproximativ patru luni, cea mai mare parte a teritoriului național, inclusiv Capitala, au fost ocupate de trupele inamice. Au fost  luni cumplite în care România părea să fi ajuns pe muchia prăpastiei. Motiv pentru care Guvernul, Casa Regală și cele mai importante instituții ale statului s-au văzut nevoite să se retragă în Moldova, plecate într-un refugiu despre care nimeni nu știa cât avea să dureze ori dacă se va mai încheia vreodată. De fapt, atunci, Iașul a și căpătat statutul de capitală provizorie a Regatului României. Iar odată cu acest statut, ce-i drept tranzitoriu, l-a căpătat și pe cel de centru financiar al țării. ?ê?£i asta  pentru că, în jurul datei de 15 noiembrie, Banca Națională s-a mutat tot acolo. Iar odată cu ea și rezervele sale, constituite din cantitatea de metal prețios care asigura acoperirea financiară a monedei naționale. Acest mutare avea să fie doar primul pas din odiseea fără sfârșit a tezaurului național. Din păcate, situația de pe front s-a agravat de la o zi la alta, iar în decembrie 1916 s-a luat în calcul chiar și posibilitatea ca întregul teritoriu național să cadă sub ocupația inamică. Erau momente de cumpănă pentru însăși existența noastră ca stat, care au obligat autoritățile vremii să ia o serie de măruri excepționale. Iar una dintre aceste măsuri a fost punerea tezaurului național la adăpost, undeva dincolo de granițele care păreau din ce în ce mai greu de apărat. Din păcate, atunci, în acea situație disperată, autoritățile române au decis că locul cel mai apropiat și cel mai sigur unde ar fi putut fi  trimis tezaurul erau seifurile „Tezaurului Imperial” de la Kremlin, din capitala Rusiei țariste.

Așa a decis Brătianu

După o analiză complexă a situației politico-militară, puternicii vremii au decis, în urmă cu 95 de ani, că răspunderea pentru averea Băncii Naționale  și implicit pentru soarta tezaurului, trebuie să revină Consiliului de Miniștri. Astfel se face că, înainte de a lua o decizie concretă, marele om de stat Ioan I.C. Brătianu, în calitatea sa de șef al Guvernului, a examinat mai multe variante de salvare a tezaurului țării care ar fi urmat să fie dus undeva, în străinătate. Mult mai târziu, Mihail Gr. Romașcanu a relatat că atunci, în noiembrie-decembrie 1916, Brătianu s-a consultat cu cei mai importanți dintre bancherii vremii. Mauriciu Blank, unul dintre aceștia, a propus mutarea tezaurului la Londra. Dar Brătianu s-a opus acestei idei, sub mitiv că drumul pe mare ar fi fost deosebit de periculos din cauza  submarinelor germane. Din același motiv a fost respinsă și ideea trimiterii tezaurului în SUA. Tot Blank a mai propus atunci trimiterea averii Băncii Naționale în Elveția sau Danemarca, țări neutre, neimplicate în război. Dar Brătianu n-a fost de acord nici cu aceste destinații. ?ê?£i, de parcă nu ar fi înțeles nimic din lecțiile istoriei recente, Ioan I.C. Brătianu a fost cel care a propus și apoi a susținut trimiterea tezaurului nostru la Moscova. Argumentul său, la fel de greu de înțeles, și atunci și acum, a fost că „Rușii s-ar putea simți jigniți dacă am prefera puternica Anglie în locul țării lor”. Din păcate timpul l-a contrazis în cel mai dramatic mod cu putință.  Nu este nici acum prea clar ce a avut el în vedere atunci când a vorbit despre posibila supărare a rușilor și nici cât ar fi contat aceasta, în condițiile în care, peste doar câteva luni, regimul țarist avea să fie eliminat în mod violent de către bolșevicii conduși de Lenin. Dar cert este un singur lucru: rușii, deveniți aproape peste noapte sovietici, nu s-au simțit niciodată jigniți de postura morală în care s-au pus odată cu refuzul de a ne restitui tezaurul.

Peste nouă miliarde de lei-aur

Acum, doar istoricii pasionați de acea epocă mai știu că tezaurul României a plecat în Rusia în două „tranșe” distincte. Primul transport a părăsit Iașul în noaptea de 15/15 decembrie 1916 și a fost compus din 17 vagoane de cale ferată, cu o încărcătură totală de 94 de tone. Acolo s-a aflat rezerva de aur-lingouri  cât și cea de valute-aur străine. Tot atunci au foast scoase din țară și casetele cu bijuteriile Coroanei Regale. Cel de al doilea transport, efectuat în vara anului 1917, a conținut o bună parte din tezaurul nostru cultural: comorile antice descoperite pe teritoriul țării nostre- inclusiv celebra „Cloșcă cu puii de aur”- câteva mii de tablouri cu valoare de patrimoniu, odoare și obiecte de cult provenite din vechile noastre mănăstiri, cea mai mare parte a arhivei Academiei Române. Plus hârtiile de valoare aflate în gestiunea și visteria Casei de Economii și Consemnațiuni. Dacă lingourile din metal prețios și valuta-aur din primul transport a fost evaluate la circa 2,7 miliarde de lei-aur, bunurile din cel de al doilea transport au valorat peste 7,5 miliarde. Iar aceasta a fost doar valoarea strict contabilă, așa cum a fost ea consemnată în actele care au fost aduse și la cunoștiința autorităților de la Moscova.

Care tezaur?!

Chiar dacă ne-am aflat în tabăra cîștigătoare, după încheierea războiului, economia noastră era aproape complet ruinată. Iar lipsa rezervelor de aur din tezaurul Băncii Naționale, care asigurau acoperirea în metal prețios a monedei naționale, a agravat și mai mult dezastrul financiar al țării. Motiv pentru care, imediat după încheierea primei conflagrații mondiale au început primele tratativele pentru recuperarea Tezaurului. La început au existat tratative cu Anglia și Franța în calitatea lor de aliați ai României. Ulterior, tratativele s-au reluat, direct cu URSS, moștenitoarea politică a Rusiei țariste. Tratative încheiate, așa cum era și de așteptat, cu eșecuri repetate. Abia în anul 1958, pe vremea când România devenise Republică Populară, „Marele frate” de la Moscova, a socotit util să facă un gest de bunăvoință: ne-a restituit o parte a tezaurului. Inițial autoritățile sovietice au afirmat că sunt gata să restituie integral tezaurul. Asta în ciuda faptului că până atunci se tot spusese că bunurile românești s-ar fi pierdut în timpul războiului civil din Rusia post-țaristă. Dar, în ciuda acelei bunăvoințe afișate de partea sovietică, România a primit, până la urmă, doar bunurile cu valoare istorică, inclusiv cea mai mare parte a vestigiilor arheologice și a tablourilor cu valoare de patrimoniu. O altă tentativă de recuperare a  rezervei de aur trimise în Rusia odată cu Tezaurul s-a produs prin 1965 când abia venit la putere, Ceaușescu a trimis la Moscova o delegație care ar fi urmat să negocieze restituirea Tezaurului. Dar, de astă dată, reacția părții sovietice a fost deosebit de dură. Atunci liderul moscovit Leonid Breșnev a declarat: „După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relațiile dintre guvernul țarist și guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăși punerea acestei probleme”. Iar premierul A.N. Kosîghin a avut nesimțirea de a amenința statul român, frate în ale socialismului cu statul sovietic: „Dacă o să luăm chestiunea decontărilor, ea va fi în mod incalculabil, nu în favoarea României, pentru că atunci se va pune problema datoriilor față de Rusia țaristă”. Declarații deosebit de arțăgoase la care Ceaușescu a îndrăznit totuși să riposteze: „Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne a intervenit un acord semnat de miniștii de finanțe de atunci. Aceste valori au fost date spre păstrare, nu au fost date drept gaj în contul unor datorii. (…) Vă spun cinstit părerea mea: aceasta nu poate constitui o bază de dezvoltare a relațiilor noastre”. ?ê?£i oricât l-am urî și l-am disprețui noi, acum, pe Ceaușescu, această luare de poziție a fost un act de mare curaj. În 1956 sovieticii preschimbaseră Budapesta într-un câmp de luptă pe care își plimbaseră nestingheriți diviziile de tancuri. Iar după trei ani de la data când „Nea Nicu” le bătea obrazul nesimțiților de la Kremlin, același Brejnev ordona invadarea Cehoslovaciei. Apoi, tema restituirii Tezaurului a rămas închisă pentru următoarele două decenii. Abia în noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, când deja simțea cum pământul începe să-i fugă de sub picioare, Ceaușescu a încercat să repună în discuție atât problema tezaurului cât și pe cea a Insulei ?ê?£erpilor precum și a urmărilor politice ale Pactului Ribbntrop- Molovov. Din păcate era prea târziu: după doar câteva săptămâni, Ceaușescu a fost și el scos pe ușa din dos a istoriei, iar despre Tezaur nu s-a mai vorbit, iarăși, decât în șoaptă. Nici nu s-ar fi putut astfel. Ani la rând, România poast-comunistă a fost condusă de Iliescu. Iar după cum spunea un slogan din anii 90 „Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”. ?ê?£i, indiferent dacă putea sau nu să gândească în stil american, Iliescu n-a avut nici un interes să redeschidă discuția despre tezaur. Totuși, în anul 2003, cu ocazia semnării Tratatului bilateral româno-rus, miniștrii de externe ai celor două țări au anunțat înființarea unei comisii comune româno-ruse care ar fi urmat să studieze  problema Tezaurului. ?ê?£i de atunci o tot studiază, dar încă nu au anunțat ca ar fi ajuns la vreun rezultat. Iar asta nu face nimic altceva decât să confirme un proverb inventat de bunicii noștri care spun și acum cu năduf: „De la răsărit nu vine decât Crivățul și bolșevicii”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.