Home Cultură Academia Română – O instituție de excelență

Academia Română – O instituție de excelență

DISTRIBUIŢI

După tradiție, 4 aprilie, Ziua Academiei Române, a fost sărbătorită în cadrul unei adunări festive desfășurată în Aula care a găzduit, de-a lungul anilor numeroase manifestări memorabile înscrise în istoria științei și culturii noastre. În alocuțiunea de deschidere, acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a subliniat că prestigioasa instituție, înființată în urmă cu 147 de ani pentru cultivarea limbii și istoriei noastre, și-a împlinit misiunea la care, cu trecerea anilor, s-au adăugat preocupările științifice care astăzi acoperă toate domeniile cercetării științifice fundamentale. Au fost perioade de glorie și dificultăți, dar Academia a supraviețuit, a renăscut și astăzi își onorează cu excelență misiunea de promotor al științei și culturii iar, prin școlile doctorale și post doctorale, de formare a unor specialiști de elită. Fără a se implica în politică în mod direct, Academia își spune cuvântul atunci când sunt puse în discuție probleme de interes național. Prezența în viața socială este evidentă și există o colaborare cu instituțiile statului organizând dezbateri, cum au fost cele despre Constituție sau despre regiona­lizarea României.
Încă de la început, a afirmat acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, Societatea Literară Română, denumirea inițială a Academiei, a fost un „parlament cultural“ și a funcționat astfel până la constituirea Parlamentului României după Marea Unire din 1918. Ceea ce particularizează Academia Română este caracterul ei „național“, primele preocupări fiind cele de limbă și istorie, cărora, în 1873, li s-au adăugat cele de știință care astăzi au ponderea cea mai mare. „Cu cele 14 secții ale sale, unele dintre ele îmbrățișând mai multe domenii, cu cele 65 de instituții, harnice laboratoare de creație, cu o bibliotecă, lungă vreme cea mai importantă în spațiul românesc, Academia a ocupat și ocupă un rol de seamă chiar și printre societățile similare ale lumii, mulți dintre membrii ei afirmându-se și dincolo de spațiul național“. Prezentarea realizărilor Aca­demiei a ilustrat convingător faptul că este „o instituție de excelență…un adevărat creier al națiunii“. În același timp, are și o mare răspundere: „nu poate și nu trebuie să rămână nepăsătoare față de problemele majore cu care se confruntă țara… să-și spună cuvântul nepartizan, exprimând interesele gene­rale…, având constant imaginea optimistă dar și competentă a unei evoluții ascendente a României“.
Despre caracterul național al Academiei Române a vorbit și acad. Ioan-Aurel Pop, care a subliniat afirmarea conștiinței și răspunderii românilor din Transilvania „clădite pe secole de discriminări, umilințe și privațiuni“, nutrind speranța că va veni vremea când nu se va mai hotărî „nimic despre noi, fără noi“. Generația întemeietoare a Acade­miei era convinsă de rolul fundamental al culturii în centrul căreia este limba, acea „latină dunăreană“ de care vorbea Iancu Fischer. Aproape un secol, Academia și-a împlinit cu succes „opera normatoare și creatoare“ și-a extins aria preocupărilor științifice, a ales membri din toate provinciile. În 1948, an de restriște, a început drama Academiei Române, care a reușit să-și păstreze ființa și, după 1989, „s-a reîntemeiat pe baze noi“, și-a diversificat preocupările științifice. La zi cu cercetarea științifică, Academia își asumă reînnoit tradiția: „să cultivăm, să creștem și să înălțăm limba română , patria noastră comună“.
Acad. Eugen Simion a vorbit pe larg despre ce înseamnă a fi român în anii post-modernismului, în condițiile unei crize morale mai puternice decât cea economică. Cum tema a fost și continuă să fie intens dezbătută, acad. Eugen Simion consideră că „a fi bun român înseamnă a fi un spirit european…un european de răsărit“, cu o puternică rădăcină mediteraneană, „un spirit de sinteză, un om care a trecut mereu printr-o istorie rea ce l-a făcut să devină tolerant și vigilent“. Românilor le mai este propriu „un sentiment puternic de stabilitate istorică și sunt, în general, spirite stabilizatoare“. Din nefericire, în 2013, românul pare un „individ politizat, strivit de politică iar media românească este acaparată de această tematică“. „Media românească este acaparată completa­mente de teme politice, ceea ce înseamnă o retorică intolerabilă…A fi român, în aceste circumstanțe, este a fi în urma Europei“. Explicația trimite la anii totalitarismului și cei ai „tranziției haotice“, care au alterat sentimentul identității românești, iar acum „nu este întotdeauna un sentiment de mândrie, pentru unii fiind chiar unul de culpabilitate“. În recenta sa carte, „Strategii de supraviețuire în istoria poporului român“, acad. Mircea Malița, ampla amplă și temeinic documentată analiză a evoluției istoriei noastre, în care supraviețuirea ca instinct vital devine valoare identitară, este esențializată simbolic în cunoscuta creație brâncușiană „Cumințenia pământului“. Semnificația universală a statuii trimite la înțelesul „cu minte“, adică măsura proprie din fiecare lucru, aceea care nu se cade a fi ignorată.  Este „o formă de trezie, aproape inteligență viitoare; dă parcă ființei putință de înfrumusețare, o posibilitate de faptă“. Acesta ar fi și „aportul nostru specific“ la evoluția de o complexitate mereu mai mare a viitorului

1948 – anul marii drame

În istoria Academiei, anul 1948 a fost unul de cumpănă, când schimbarea numelui în Academia Republicii Populare Române, „atașată Președinției și Consi­liului de Miniștri“ a însemnat practic schimbarea destinului ei, a întregii intelectualități. Sub genericul „ 1948. Marea dramă a Academiei Române“ au avut loc două evenimente. Primul, lansarea lucrării cu același titlu, coordonată de acad. Păun Ion Otiman, care semnează și un substanțial studiu introductiv și dezvelirea unei plăci memoriale realizată de sculptorul Mihai Ecobici. Despre carte au vorbit Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop și acad. Eugen Simion. La 12 august 1948, prin Decretul prezidențial nr. 1454, în Academia Republicii Populare Române nu mai figurau 113 membri (26 titulari, 58 corespondenți și 29 de onoare), repre­zentând mai bine de două treimi din totalul membrilor Academiei, cei mai mulți din domeniile socio-umane. Între ei Lucian Blaga, Silviu Dragomir, Al. Lapedatu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Vintilă Mihăilescu, Constantin Rădulescu Motru, Octav Onicescu, Constantin C. Popovici, Petre Sergescu, Horia Hulubei, ?ê?£tefan Procopiu, Nicolae Ionescu-?ê?£ișești, Dimitrie Gusti, Iuliu Hosu.  În anii imediat următori personalități de seamă ale culturii, științei, Bisericii și armatei au fost arestați, anchetați sau încarcerați la închisorile de la Sighet, Aiud, Văcărești sau Jilava și nu puțini aici și-au pierdut viața. Pentru „delictul de a-și fi servit țara“, 31 de membri ai Academiei Române au fost condamnați la un total de 120 de ani de închisoare, nouă dintre ei sfârșindu-și viața în temnițele comuniste. Tot în acel an de grea cumpănă, Academia și-a pierdut autonomia și a fost deposedată de toate bunurile mobile și imobile pe care le primise prin donație de-a lungul anilor. Sigla Academiei înfă­țișând-o pe zeița Minerva, zeița înțelep­ciune a fost înlocuită cu una conformă noii ideologii. În anul 1970, Academiei Română a rămas fără institutele sale, care au fost trecute sub tutela altor instituții. Din 1974, nu s-au mai făcut alegeri de noi membri, Academia fiind condamnată la moarte biologică. „Vindecarea rănilor provocate de actul din 1948, adâncite, accentuate și cronicizate de-a lungul a mai bine de patru decenii – subliniază acad. Păun Ion Otiman – se dovedește acum, la aproape un sfert de veac, a fi de durată, solicitând eforturi imense, atât în domeniul mentalităților, a moralei cât și pe plan material și financiar“. După studiul introductiv semnat de acad. Păun Ion Otiman, este publicată lista celor 113 membri excluși, însoțite de fișele biografice și texte antologice din opera care i-a consacrat între nemuritorii neamului.
Ținând seama de cele petrecute în acei ani dramatici, acad. Păun Ion Otiman consideră o fi obligație ca numele celor care au suferit sau au dispărut atunci să fie înscris pe o placă memorială. Realizare a sculptorului Mihai Ecobici, această placă memorială semnifică „desprinderea Academiei Române și a membrilor ei actuali de întunecata perioadă comunistă“. Au rostit alocuțiuni acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, acad. Păun Ion Otiman, secretar general al Academiei Române, sculptorul Mihail Ecobici și ES Ioan Robu, membru de onoare al Academiei.

Colaborare cu Academia Română

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.