
Printr-un hrisov din 20 septembrie 1459, Vlad Țepeș scutea de dări și întărea dreptul la proprietate unor locuitori, petrecându-și patru ani de domnie, din cei șase, în „Cetatea București“. Descoperit în 1900, documentul foarte deteriorat e considerat ca atestarea documentară a Capitalei, însă începuturile locuirii acestui ținut au fost reperate încă din preistorie și în legenda păstorului Bucur. Trecerea celor 550 de ani de la această atestare documentară a prilejuit o serie de manifestări aniversare, încheiate cu o sesiune jubiliară desfășurată în aula Academiei Române. Acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a afirmat că, la cei 550 de ani, „Capitala României este un oraș încă tânăr“, dar această vârstă înseamnă și maturitate, „vârsta la care așteptăm foarte mult de la acest oraș“. În continuare, președintele Academiei a spus: „Dorim ca Bucureștiul să fie o Capitală respectată în Europa… și, ca atare, trebuie să-l respectăm, să-l iubim și să cultivăm viitorul lui“.
Într-o generoasă desfășurare istorică, acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, a caracterizat Bucureștiul ca un oraș „lipsit de tihnă și, din nefericire, situația se continuă“ și, totodată, „ca un oraș de rezistență, născut în condiții favorabile rezistenței“. Legat de numele lui Vlad Țepeș, pe nedrept „draculizat“, orașul a avut o seamă de oportunități atât pentru români, cât și pentru ceilalți balcanici. Dezvoltarea activităților economice și meșteșugărești a făcut ca Bucureștiul să devină, mai ales în sec. XVI, „un punct de schimb între Orient și Occident… un fel de placă turnantă între centrul Europei și zona dominată direct de Imperiul Otoman“. Putem aprecia mai bine rezistența și vigoarea orașului dacă ne amintim, fie și în grabă, de campaniile militare, incendiile, cutre-murele cu distrugerile lor și de faptul că, de fiecare dată, orașul a renăscut devenind cel mai de seamă centru urban din zona europeană aflată sub dominația otomană. „Centru al națiunii“, Bucureștiul a fost prezent în marile momente istorice ale națiunii – 1821, 1848, 1959, 1877 – devenind, în 1918, capitala României Mari. În 1866, la București s-a înființat Societatea Literară Română, Societatea Academică Română și, apoi, Academia Română, „o instituție a românilor de pretutindeni“, un „model pentru știința și cultura românească“. Mai sunt multe de făcut mai ales acum când orașul, odinioară numit de vizatorii străini „Micul Paris“ și pentru frumusețea lui, este amenințat cu desfigurarea arhitectonică.
Acad. Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură, a înfățișat Bucureștiul ca un „topos al literaturii române, un spațiu predilect pentru toată literatura, îndeosebi pentru cea modernă“. Au fost amintite mari personalități, începând cu Văcărești, Heliade Rădulescu și continuând cu Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Slavici, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Călinescu până la Marin Preda și Eugen Barbu ș.a. O excepție – Ion Creangă. Ce reprezintă Bucureștiul pentru literatură? Mai întâi, un loc unde s-au concentrat toate instituțiile culturale în frunte cu Academia Română. Dar nu doar atât. „Bucureștiul exprimă poate cel mai bine ceea ce numim spiritul muntenesc sau spiritul valah, acela care a sincronizat literatura“. E „spiritul ironic, spiritul lui Mitică“ și reprezintă „dimensiunea noastră bizantină“ și, cu nuanțe și conotații diferite, „spiritul cosmopolit, spiritul internaționalist“. Afirmațiile au fost ilustrate cu citate din Eugen Ionescu și Mircea Eliade. Primul, cu articolul „București, cetatea viitorului“, în care autorul celebrului „Nu“ se pronunță ferm împotriva modernizării într-un adevărat scenariu apocaliptic, încheiat cu sentința: „occidentalizarea înseamnă a muri“. Într-o viziune opusă, detașată de „ceea ce se întâmplă în acest București plin de păcate și intoxicat de entuziasme ca orice mare oraș“, Mircea Eliade interpretează semnificațiile istorice ale orașului dintr-o perspectivă promițătoare. Pornind de la legendarul Bucur, reputatul istoric al religiilor consideră că Bucureștiul este un loc în care „forțele creatoare apar și să răzbesc din toate unghiurile țării“ cu rolul de „post de control, de ordonare și de verificare a tuturor acestor valori“. Și argumentează: „Aici se verifică bărbăția neamului nostru, aici, între vânturi, unde ispitele sunt legiune, unde bibliotecile cu valori europene pot fertiliza sau ucide“. Concluzia este demnă de luare aminte: „Bucureștiul e menit să ne verifice posibilitățile de creație, de configurare, de afirmare spirituală. Îl putem urî, îl putem disprețui, îl putem compătimi. El își păstrează funcția, orice am crede noi sau urmașii noștri despre el. Pentru simplul motiv că Bucureștiul a fost ales de un păstor cunoscător al semnelor, să fie «Centru». Și aici, unde se dau atâtea bătălii, vom afla într-o zi cine putem fi“. Bucureștiul este un „Centru“, mai mult decât o capitală, și pentru Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române, „un centru de cultură european și un centru al românilor de pretutindeni“.
În încheiere, prof. Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni“, și Gen. (r) Mircea Chelaru au înmânat medalia jubiliară „București 550“ și albumul omagial „București 550“. Au fost distinși: acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, acad. Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură, acad. Maya Simionescu, președintele Secției de Științe Biologice, și Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române.