Home Cultură Contrareforma lui Dabija

Contrareforma lui Dabija

DISTRIBUIŢI

Dupa Gaitele lui Al. Kiritescu la Odeon, Alexandru Dabija da semne joviale de interes pentru dramaturgia romaneasca interbelica, punand in scena nu Titanic Vals, cea mai buna piesa a lui Tudor Musatescu, ci -episodul al doilea-,…escu, o comedie satirica de cel mai desavarsit gust frantuzesc in care politica si adulterul, egal repartizate pe suprafata piesei si subordonate acelui cult surprizei care garanteaza teatralitatea pieselor lui Musatescu, tin atentia treaza de la un capat la altul al spectacolului. Un spectacol cu durata clasica (doua ore si ceva), pauza clasica, decor clasic (Puiu Antemir) si reactii clasice (adica pozitive) din partea publicului. In plina forforta a -teatrului vizual-, Alexandru Dabija are initiativa unei contrareforme: intoarcerea la text si la actor. Pentru cei care ii stiu firea neconformista, noua sa optiune ar parea un impas sau o criza de constiinta artistica, daca nu ar ascunde, pe undeva, o capcana, poate un -joc la ofsaid-, cum se spune in fotbal, menit sa-i surprinda pe adversari. De o acuratete remarcabila, spectacolul de la Teatrul de Comedie nu este dintre cele care expun bravurile hors texte ale directorului de scena care s-a retras, -modest-, in spatele replicilor rostite de actori. Acestia, la randul lor, joaca mai bucuros comedia pura decat satira politica centrata pe migrationismul de partid al lui Decebal Necsulescu. Parca si-ar fi pus in gand cu totii (ori au fost sfatuiti) sa fie simpatici si cuceritori, sa placa (chiar pe contrasens) pentru buna dispozitie a publicului. Asa se face ca Vladimir Gaitan (Decebal) nu ne arata un rechin politic fara scrupule, ci un duplicitar simpatic, un infidel innascut, atat acasa, cat si in politica, dar unul pe care il poti ierta. Autoironia blajina cu care isi aureoleaza, uneori, personajul Vladimir Gaitan dizolva o buna parte din intentiile satirei politice dintr-un text care putea fi sarjat la nesfarsit pe stilul caricatural. Ion Lucian (Iorgu Langada, socrul lui Decebal, care schimba si el partidele dupa barometrul ginerelui) putea fi un personaj de un cinism tenebros, dar nu este decat un bonom -dulce-, cu replica mereu la panda, totdeauna bine plasata, actorul avand un cronometru interior care indica exact fractiunea de secunda cand trebuie -sa atace-. Adevarul este ca -bonomia- (inteligenta, fara indoiala) apartine autorului si se revarsa asupra tuturor personajelor, inclusiv cele feminine. Regizorul nu se opreste nici o clipa pentru a comenta aceasta revarsare de abjectii facute cu atata farmec. Oricum, lumea merge inainte, ne spune Musatescu prin cei doi tineri (Platon, fiul Mizei si al generalului Stamatescu, un fel de domn Goe adolescent – Aurelian Barbieru trece pe langa un rol mare care il putea lansa – si Mitzi, secretara lui Decebal) care tocmai descopera jocurile erotice care le dau atata bataie de cap parintilor. Vedeta spectacolului ramane, oricat de dura ar fi concurenta, Gabriela Popescu in Miza, sora lui Decebal, fiica lui Spiridon Necsulescu din Titanic Vals. Este foarte complexa compozitia pe care si-o propune actrita, exprimand, simultan, prostul-gust si afectiunea, trufia parvenitului si fragilitatea femeii, totul la limita nevrozei. Am avut senzatia ca joaca doua roluri, inclusiv pe al Mizei tinere din Titanic Vals. Gabriela Popescu este mereu exploziva, acaparatoare, sarmanta, chiar cu riscul de a supraincarca partitura. Speram sa nu fie uitata de acele persoane oculte (aceleasi de fiecare data) care fac propuneri (cam aceleasi, in fiecare an) pentru premii de interpretare. Marius Florea Vizante, intrat recent in rolul lui Bebe Damian, victima unei farse enorme pe care i-o joaca Amelie, sotia credincioasa a lui Decebal, descopera cheia rolului in stilul sau ezitant, cu reactii anume intarziate sau suspendate, amuzant, dar repetitiv. Mihaela Teleoaca joaca rolul foarte activ, in fond, al lui Amelie cu prea multa discretie, in timp ce Delia Nartea (Nina -femeia voalata-, cum i se spunea in epoca, cea care face si desface guverne, avand acces in cabinetele ministrilor), sigura pe prezenta ei scenica, isi joaca bine aparitiile. Gheorghe Simonca (Traian, fratele lui Decebal – nici ironia maniei istoriste a politicianismului romanesc pe care o vizeaza Tudor Musatescu nu l-a provocat pe regizor) nu se identifica decat rareori cu personajul, si anume in partea a doua, cand acesta este cherchelit. Nu e putin lucru sa poti juca bine un om beat. Mizand pe text si pe actori, Alexandru Dabija nu s-a inselat. Pare un pas inapoi spre teatrul traditional si suntem foarte curiosi sa vedem daca nu cumva este un pas inainte.

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.