Acasă Cultură Despre darurile pe care lumea noua le-a facut Europei (II)

Despre darurile pe care lumea noua le-a facut Europei (II)

DISTRIBUIȚI

S-au scris biblioteci intregi despre avantajele politice si economice pe care le-a produs descoperirea Americii pentru lumea occidentala, ca si despre principalele contributii ale Europei la constructia Lumii Noi. Din pacate, impactul cauzat de americani asupra culturii noastre apare de-a lungul secolelor fie distorsionat, fie desconsiderat. Fireste ca metisajul, produs al implantarii ocupantului european, este una din realitati. Adesea, mai sunt identificate trasaturi secundare provenind din folclor si artizanatul indigen, care par sa fie admise in cultura occidentala, ca un complement exotic.

Exista insa domenii in care se face simtita creativitatea Lumii Noi, mai mult decat in altele. Este vorba de mostenirea agricola si a tehnicilor agricole provenind din America precolumbiana, a tehnicilor de inmagazinare si conservare ecologica. La 1572, Pedro Sarmiento de Gamboa povestea cu uimire, in scrierile sale, de santiere gigantice de aductiuni hidrologice prin intermediul canalelor, compuse din imense lespezi de piatra perfect ajustate si fara lianti, care permiteau o irigatie savanta a pamanturilor, avand pana la 500 de mile lungime.

Aspect esential al fundamentarii unei civilizatii viabile, agricultura era foarte sofisticata in Lumea Noua.

Cand conquistadorii au intrat in America Andina, incasii cultivau deja aproape toate plantele din Asia si Europa acelor vremi, o imensa bogatie de radacini, boabe, legume si fructe, intr-o ampla varietate de clima, de la cea polara la cea tropicala. Si desi nu aveau sistem monetar, nu cunosteau roata, nu foloseau animalele pentru arat, ei construisera terase si sisteme de irigatii ce pregateau recolte hranind abundent 15 milioane de locuitori, cam tot atatia cati sunt si azi in Anzii Centrali, dar spre deosebire de trecut, conditia lor alimentara contemporana este inferioara. Imensul Imperiu Incaic, ce se intindea din sudul Columbiei si pana in regiunea centrala chiliana, o arie cat Imperiul Roman la apogeu, avea depozite de grane si tuberculi in excedent. Toata aceasta traditie a fost eliminata o data cu sosirea lui Pizzarro, cucerire ce a distrus in cea mai mare parte sistemul agricol traditional, spaniolii fiind convinsi ca vechii andini nu reprezentau altceva decat populatii inapoiate. Coroana spaniola punea pret pe aur, si nu pe plante. Au disparut atunci specii nutritive valoroase ce ocupasera un loc privilegiat in societatea indigena, si au fost aduse plante noi din Lumea Veche, cum ar fi graul, secara sau morcovii. Acest colonialism botanic a facut sa se inchida pentru civilizatia de astazi unul din centrele cele mai importante de diversitate a plantelor. Si totusi, cateva au izbandit sa se -afirme-, plante cum ar fi cartoful, tomatele sau ardeii, iesind in lume din aceasta zona andina ce se constituise intr-un autentic centru de domesticire a plantelor, in conditiile unor contraste geografice spectaculoase: desert, vai fertile de fluviu, zona montana, varfuri glaciare. Un adevarat mozaic ecologic, format din terase minuscule ce se inaltau intr-o infinitate de microclimate, facusera sa se adapteze unei infrastructuri extinse variate plante, demonstrand ca sistemul de terase, sistemele de irigatii, canale si campurile drenate, caile de transport in conditii dificile, ba chiar si un excelent sistem contabil (quipu), permiteau o buna administrare si manevrare a produselor, un schimb eficient si un control al informatiei privind alimentele pe o zona foarte ampla.

Agricultura andina si tehnicile ei sunt studiate si analizate azi cu seriozitatea pe care o merita de specialistii de azi. Ele reprezinta solutii ecologice pe care lumea moderna incearca sa le recupereze.

Dar si agricultura itineranta a Americii Tropicale, cu incendiile ei controlate practicate de milenii, ofera si ea o noua perspectiva asupra conservarii solurilor si ecosistemelor. Loturile aflate la distanta mare, cu perioade lungi in care pamantul era lasat sa se odihneasca, reprezinta experiente neasteptate pentru europenii care inaintau la mijlocul secolului al XVI-lea pe Amazon. Experientele care in 150 de ani urmau sa dispara, tehnici agricole de mare rafinament adaptate la conditiile -iadului verde-, ar fi permis azi o exploatare echilibrata si adaptata conditiilor. Lumea occidentala descopera azi ca vechea tehnica, considerata primitiva, cea a agriculturii itinerante, reprezinta o solutie ce poate preveni distrugerea solului, saracirea lui prin monocultura si toate tragediile aplicarii unui model din anumite zone, intr-o cu totul alta dimensiune economica, existentiala, geografica.

Studiile privind tehnicile prehispanice agricole, ca de exemplu cele ale vechilor maya, ofera si ele solutii optime pentru agricultura contemporana. Ogoarele inalte cu forme variate de drenaj faceau parte dintr-o gandire sistematica a unor organizatii socio-politice complexe si, din pacate, reprezinta o arta agricola aproape pierduta in America Latina, desi pamanturile cu exces de umiditate se gasesc pe mari suprafete in zona. In apropiere de orasul Mexico, traditia precolumbiana a micilor ogoare (chinamplas) este o practica neintrerupta de cinci secole, si pe aceste parcele au aparut plante ca porumbul, tomatele, dovlecii, ardeii, precum si flori ca dalia si zinia (carciumaresele), si multe plante aromatice, dintre care putini mai stiu azi in Europa ca provin din zona Americii Centrale.

Terasa agricola din tinuturile inalte andine, ogoarele mayase inaltate si cu canale de drenaj, terenurile de dimensiune mica si tehnica agriculturii itinerante, tehnici prehispanice si modele de adaptare ecologica a patrimoniului botanic reprezinta experiente de civilizatie exceptionale si pentru Lumea Veche. Ingrasamintele naturale, tehnicile de inmagazinare si conservare ecologica, viziunea indigenilor asupra patrimoniului viu si relatia sa cu el: animal, arbore, planta, peste iti intaresc ideea unei filosofii a supravietuirii in armonie cu natura, o umanitate ce nu si-a pierdut bunul-simt in exploatarea pamantului, fiindca ii lipseste dimensiunea distructiva a profitului. In toate aceste tehnici ce par sa tina numai de stiinta si cunoastere, exista si o dimensiune sacra si mitica, deoarece pentru stravechiul american nu Pamantul apartine oamenilor, ci omul ii apartine Pamantului, pazitor al cenusii tuturor stramosilor, caci totul in aceasta filosofie de viata asumata pana la ultimul locuitor, totul se inlantuie, asa cum sangele uneste pe toti membrii unei familii, si nimic nu este intamplator. Toate nenorocirile ce se vor intampla Pamantului se vor intoarce impotriva fiilor sai. Exista oare o confirmare mai convingatoare decat vara europeana a anului 2002 si cataclismele ei?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.