Editura Muzeului Literaturii Române
Cartea acad. Eugen Simion, apărută în preajma centenarului nașterii lui Eugen Ionescu (1909-1994), răspunde unei întrebări esențiale: „Ce datorează Eugen Ionesco lui Eugen Ionescu?“. Și răspunsul: „Tânărul Ionescu nu e deloc un caligraf care face doar giumbușlucuri, cum cred mulți dintre contemporanii săi, nu-i, oricum, numai eseistul capricios care se întoarce din drumul spre redacție și distruge articolul negativ pentru a scrie altul, eminamente encomiastic sau invers, este un intelectual autentic, cu simț metafizic și serioasă cultură literară, este un spirit înspăimântat de existență, în fine, tânărul de existență, în fine, tânărul Ionescu nu se simte bine nicăieri și… el gândește că, de-ar fi francez, ar fi genial“. Titlurile celor 21 de capitole sugerează un adevărat itinerar existențial din care punctăm doar: „Literatura și lumina primei zile“, „NU. Un exercițiu de «ego-critic㻓, „Ce-i place, dar mai ales ce nu-i place tânărului Eugen Ionescu“, „Generația Tânără“, „Portrete și autoportrete în oglindă. O conciliere istorică“, „Despre «dezențializarea literaturii» și efectele nefaste ale revoluțiilor. Întoarcerea democrațiilor spre religie“, „Un spirit religios“, „Descoperirea, în fine, a teatrului…“, „Cum vede Eugen Ionescu lumea românească. Exerciții de psihologie socială și literară“. În ultimul capitol, acad. Eugen Simion reformulează întrebarea: „Ce-a primit și ce-a dat Eugen Ionescu literaturii române?!“ Cert, formația sa intelectuală și artistică este una românească și are ceva dintr-un mod de a fi, a gândi și exprima. A dat o eseistică excepțională, „care a început să dea roade în spiritul noilor generații“, un mod „desolemnizat“ de a trata literatura și a creat „prima anti-piesă“ (în varianta teatrului absurdului) în limba română: „Englezește fără profesor“. Împreună marchează „începutul unei mari cariere europene și a unei școli a absurdului“.
