Boem din bun-simt, Pusi Dinulescu este boier din fire si nu suporta kitsch-ul si mitocania. In plus, s-a format pe langa Teodor Mazilu, un alt mare inamic al mitocaniei cu lustru. Vazand la Teatrul National din Craiova Casa cu toape de Dumitru (Pusi) Dinulescu, iti zici ca nu e o deosebire atat de mare intre prostul-gust -proletar- denuntat de Mazilu si cel actual (capitalist?) din Casa cu toape. Dimpotriva, daca -toapele- lui Mazilu resimt o chemare metafizica receptionata defectuos, ale lui Dinulescu nu resimt nici o chemare in afara de hrana si sex: barbatii sunt priapici si femeile – nimfomane. In plus, in viziunea lui Viorel Penisoara Stegaru, scenograful spectacolului de la Craiova, ei au un cult inimitabil al kitsch-ului: traiesc in camere tapetate cu -leopard-, intre tapiserii cu caprioare care isi adapa iezii intr-un paraias cristalin etc. Ar fi de reflectat daca aceasta lume rudimentara din Casa cu toape, cu apartamentele de bloc si coabitarea transformata in concubinaj general, localizata in Bucuresti, este exclusiv romaneasca. Coloratura lingvistica, da, insa realitatea psihica a acestui iures al sexualitatii care ne asalteaza din toate unghiurile nu este made in Romania. Romaneasca la perfectie este dictiunea intraductibila a piesei. In fond, nici nu este vorba de o -piesa de teatru-, ci de un manifest violent impotriva calitatii mizerabile a vietii bazate pe cultura de consum si pe multumirea de sine. Este si cazul lui Onel Popescu, -negustorul de mate- din Casa cu toape. Pentru a denunta raul, literatura nu are alte mijloace decat sa il -maimutareasca-, adica sa-l imite ezagerand usor contururile, sa-l caricaturizeze. Metoda ideala pentru oamenii cu discernamant cultural, riscanta pentru ceilalti care pot confunda caricatura cu modelul. Caragiale, de exemplu, a inventat o limba romana caricaturala pentru a da culoare personajelor sale, dar astazi ne trezim ca folosim in limba curenta nu modelul de limba, ci caricatura lui (-parol-, -sa am pardon-, -tanar dar copt-, etc.). Om de meserie, regizorul Mircea Cornisteanu face din Casa cu toape, cel putin in prima sa parte, un spectacol de comedie substantial, bazat, in principal, pe efectul de identificare spontana de catre public a tipurilor si caracterelor de pe scena. Practician cu indelunga experienta, el stie sa izoleze acele laitmotive comice care se repeta la intervale minutios calculate si trec de la un personaj la altul, oferind satisfactii comice garantate. Cel mai -lucrat-, in acest context, este rolul nepoatei din Moldova care vine la tusa si la tusu* de la Bucuresti sa se faca actrita, rol in care se rasfata cu dezinvoltura (fara accentul moldovenesc autentic) Geni Macsin. Lectia mamei privind grija pentru virginitate, prima lectie de actorie privind cele patru voci (de cap, de piept, de stomac si de ovare), dar mai ales acel vers din Bacovia (-Barbar canta femeia aceea-) pe care il pregateste pentru admitere sunt astfel de refrene comice ce sustin, in contrast cu vorbirea cam buruienoasa a personajelor, tinuta elevata a comediei. Desi limbajul (cu -naspa-, -i-a pus-o- etc.) este legat de vorbirea argotica a tineretului, Mircea Cornisteanu -vede- in rolurile principale actori de varsta, dar tocmai acest contrast face caricatura mai eficienta. Tamara Popescu joaca rolul epuizant al Georgetei, sotia inselatoare si inselata a belferului Onel Popescu (interpretat lejer, fara -a forta vocea-, de Ion Colan, in genul invartitului de mahala), dar face prea multa pantomima, incarcand inutil compozitia. Leni Pintea Homeag se adapteaza mai greu la situatia de amanta focoasa decat la aceea de sotie barbata. Este grotesca (asemenea lumii din Casa cu toape) pretentia acestor oameni varstnici de a prelungi tineretea. Nicolae Poghirc (administratorul Matei, beat mai tot timpul) este de neinlocuit in comicul disproportiilor. Fragil si mobil, el pare un Hopa-Mitica in comparatie cu nevasta lui corpolenta. In fine, Mihai Arsene interpreteaza conventional, cu artag mazilian, rolul vecinului intelectual (Sandu). Un ghinion (in timpul spectacolului s-a blocat o usa pe care trebuia s-o deschida, in graba) a fost sansa lui de a dovedi ca poate lua decizii rapide in caz de nevoie. Nereusind sa fuga pe usa, se arunca pe fereastra. Mircea Cornisteanu face spectacolul sa creasca si in partea a doua: conflictele dintre sot si amant se sfarsesc rau; ei devin spectre proiectate in fundal, vorbind de pe lumea cealalta. Comedia primeste, aici, o tenta metafizica, fara a inceta sa ramana comedie. Din pacate, tot ce urmeaza acestei scene este repetitiv si vulgar. Pare un spectaacol cu mai multe finaluri mereu mai explicative. Mai multe finaluri lasa piesa fara final.
