Dupa o lunga pauza, Beatrice Rancea, care isi facuse o faima binemeritata sub numele de Beatrice Bleont (spectacolele sale cu Jocul de-a macelul, la Bucuresti si Visul unei nopti de vara la Zsambeck/ Ungaria raman pagini de antologie ale teatrului romanesc de dupa 1990), revine la teatru cu A douasprezecea noapte (ultima a sarbatorilor de Craciun) de Shakespeare pe scena Teatrului National din Iasi. Mare succes, aplauze nesfarsite, ceea ce ne face sa credem ca una dintre deciziile luate de Beatrice Rancea in pauza de care vorbeam mai sus este sa faca un teatru pentru public chiar cu pretul unor concesii. Muzica multa, amestecata, pentru toate gusturile (de la opera la fado-ul portughez, la marsul vienez sau mazurca poloneza), o libertate riscanta acordata caricaturii lejere, mai ales in cazul celebrului cuplu de betivani Sir Tobby si Sir Andrew (interpretati cam dezlanat de Emil Coseriu si Catalin Tudor Manea), costumele create de Irina Schrotter, mai ales cele feminine, de un rafinament ce tine mai degraba de o parada a modei decat de teatru (numai Olivia/ Livia Iorga schimba pe parcursul spectacolului cinci-sase rochii, care de care mai alambicate), sunt cateva dintre concesiile pe care regizoarea accepta sa le semneze pentru a fi pe placul spectatorilor. In plus, umple scenele cu gratioase prezente feminine, cand statuare, cand unduitoare, care tin companie ostenitului duce de Orsino. El suspina insa dupa Olivia, in timp ce mandra femeie se indragosteste de pajul ducelui, care este, la randul lui, o biata femeie travestita in barbat (Viola/ Cesario, rol in care o descoperim pe Gabriela Iacob, inca studenta, jucand cu prospetime si sinceritate), pentru a fi mai aproape de barbatul pe care il iubeste, nu altul decat acelasi rasfatat Orsino. Nicaieri, la Shakespeare, travestiurile nu au atata miez incat, dincolo de incurcaturile comice pe care le provoaca, sa ne transporte intr-o lume transsexuala in care barbatii se simt atrasi de barbati (ducele de Orsino simte si el o vaga atractie pentru baiatul efeminat care il slujeste) si femeile de femei (Olivia presimte si ea femeia din pajul Cesario). Este un mister transsexual in A douasprezecea noapte pe care Beatrice Rancea nu-si propune sa il comenteze, ci doar il semnaleaza construind o lume -artista-, la frontiera dintre sexe, in care insusi ducele (un dandy luxuriant, lasciv si delicat in interpretarea revelatoare a lui Constantin Puscas) este un pic efeminat. Masculii puri (Antonio, Sir Tobby, Sir Andrew), Fabian (jucat energic, dar basarabeneste de Vitalie Bichir) si Antonio (Constantin Avadanei) apartin unei lumi grotesti a comediei. In afara acestor doua lumi, regizoarea il situeaza pe Bufonul Feste (jucat cu intelepciune de Petre Ciubotaru) si pe Malvolio (o caricatura magistrala a delirului puterii, creata de Florin Mircea), Beatrice Rancea desopera o posibila legatura intre cele doua personaje: poate ca Feste este nebunul innascut si Malvolio, omul innebunit de ceilalti. Oricum, regizoarea construieste finalul pe aceasta neasteptata relatie, astfel ca celebrele versuri de incheiere (Cand eram fecior la mama/ Hei, ce ploaie si ce vant/ Dam si eu prin fete iama/ Fiindca ploua pe pamant/ Iar cand mi-a mijit mustata/ Hei, ce ploaie si ce vant/ Tot in ras am luat viata/ Fiindca ploua pe pamant…) ii gasesc solidari pe cei doi bufoni ai lumii. O comedie cu final trist (sau reflexiv) prin nimic prevestit. Pentru ca, in cea mai mare parte, se joaca, tot pentru public, un comic deschis, aproape descoperit, mai ales cand intra in actiune Maria, servitoarea Oliviei (Pusa Darie compune cu aplomb un personaj plin de draci, antrenant), care pune la cale cruda farsa prin care Malvolio crede ca stapana lui s-a indragostit de el. Dincolo de aceste asa-numite concesii pentru spectator, Beatrice Rancea stie sa compuna imagini nespus de frumoase, cum sunt cele de la curtea ducelui Orsino, un rasfatat al dragostei care compune muzica pe pielea admiratoarelor sale. Poate pentru ca, asa cum spune Shakespeare, -cantati din nou daca a iubirii hrana-i muzica-. Decorurile lui Helmuth Sturmer sunt cumpatate, singurul efect de ilustratie realista fiind o -cortina digitala- care aduce tarmul marii pana aproape de primul rand de fotolii si o minipiscina care provoaca accidente comice.
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane