Vorbind sincer, incepem sa fim preocupati de Mihai Eminescu din clipa cand observam ca, in diferite imprejurari de viata, ne vine in minte o strofa sau doar un vers al sau, care nu te salveaza, dar te lamureste. Am descoperit asta recent, incercand sa imi explic de ce spectacolul de teatru nu este totuna cu textul dramatic. Am vazut candva la Teatrul National din Cluj Saptamana patimilor de Mihai Saulescu, un ritual de iertari de o mare forta tragica. Regizorul (Mihai Maniutiu) pastrase foarte putin din text, dar, parca din acelasi motiv, mereu invocata fidelitate fata de text era mai evidenta. Nu cuvintele, ci lumea superstitioasa din mica piesa a lui Saulescu era perfect integrata. A fost o clipa in care mi-am amintit despre celebrele versuri ale lui Eminescu despre steaua care a rasarit, cu care, se spune, putem masura viteza luminii: -Era pe cand nu s-a vazut, azi o vedem si nu e-. Intr-adevar, textul lui Saulescu era acolo, dar trecuse in alta arta. Nu cuvintele, ci umbra lor este importanta. Adica reverberatia lor in memorie. De aceea mi s-a parut important sa ne gandim la Eminescu nu doar in 15 ianuarie si in 15 iunie, ci mai ales intre aceste zile. In fond, sa ne gandim -la ce sunt buni- poetii, poezia si literatura in general: la nimic altceva decat la acel lux invizibil al vietii care iti permite sa-ti amintesti un vers in imprejurari grele. Nu ai un Mercedes, dar ai un reper. Zilele Eminescu de la Botosani, pentru a reveni la cei 103 ani de la nasterea poetului, supravietuiesc printr-o idee pe cat de simpla, pe atat de eficienta: Primaria orasului Botosani, primar Florin Egner, acorda cu aceasta ocazie Premiul national de literatura opera omnia si premii de debut in poezie. S-au depus coroane la bustul poetului din fata Teatrului -Mihai Eminescu-, am asistat la un ritual religios la Biserica Uspenia, unde ar fi fost botezat Eminescu, oficiat de preotul-paroh Mihai Popa (cu complicitati laico-religioase, care imi evocau pe Ion Creanga sau Sebastian Papaiani), am vizitat fabulosul Memorial Ipotesti, opera a eminescologului Ion Caramitru de pe vremea cand era ministru al culturii. Dar, marele spectacol a ramas tot decernarea Premiului National opera omnia – pe scena teatrului din Botosani. A fost un spectacol tinut strans de actorul Marius Rogojeschi, foarte oficial, foarte -smoking-. Ilie Constantin este laureatul de anul acesta al Premiului Eminescu. Il merita pentru modul exemplar in care a imbinat poezia cu critica de poezie. Si toate acestea cu intoarcerea sa in Romania – dupa trei decenii de refugiu in Franta. Premiantul si rivalii sai (Gabriela Melinescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, Cristian Simionescu) au fost prezentati intr-un apetisant show cultural de Nicolae Manolescu, presedintele juriului. Debutantii (Dan Sociu, Teodor Duna) te emotioneaza prin iresponsabilitatea de a scrie versuri si prin curajul de a pune ordine in ganduri. Ei scriu, intr-o epoca de criza a literaturii, o resemnata poezie de notatie, de jurnal personal in care sentimentul elegiac creator de poezie ramane deocamdata singurul reper. Daca depasim spectacolul Eminescu de la Botosani (incheiat cu un concert coral, cu o echipa disciplinata – Cantores amicitiae, condusa de profesorul Gasca de la Iasi) ramanem cu doua volume intitulate Dictionarul limbajului poetic eminesecian aparut in Colectia Ipotesti, coordonat de Dumitru Irimia de la Catedra Mihai Eminescu a Universitatii Al. I. Cuza din Iasi. Trebuie sa-ti placa foarte mult Eminescu sau sa nu-ti placa deloc ca sa urmaresti cele 1.000 de pagini in care sunt explicate conotatiile cuvintelor sale impartite in lume (radacini) si ocurente (abateri) rezultand concordante poate revelatoare pentru rabdatorii stilisticieni de la Iasi si Cluj. Atat de amanuntit explicat, poetul pierde din adevar, dar castiga in prestigiu.
Zile ploioase la Botosani, dar senzatia a fost de happening: am fost personaje si spectatori in acelasi timp.