Sub semnul războiului rece și al realismului socialist
Convorbire cu dr. Cristian Vasile, cercetător știinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române
Pentru lucrarea „Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej“ aţi fost distins cu premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Lucrarea a apărut în anul 2011 la Ed. Humanitas și a fost bine primită atât de specialiști, cât și de publicul doritor să cunoască mai bine acei ani. Sunteţi tânăr iar cercetarea Dvs. vizează un timp întunecat, care nu pare a da prea multe satisfacţii unui cercetător.
Când eram copil nu-mi puneam întrebări cu privire la acest timp întunecat, îmi amintesc doar că eram obligaţi să ne abonăm la reviste ca „Luminiţa“ sau „Cutezătorii“. Nu intuiam ce se afla dincolo de aceste obligaţii. Crescând, am aflat mai multe de la părinţi, mai ales după 1989 pentru că înainte nu se putea vorbi decât în șoaptă. La școală mi-a plăcut istoria și am intrat la facultatea de profil a Universităţii din București. Am început să cercetez arhivele și să aflu mai multe despre acea parte „nevăzută“ în anii copilăriei. Am cunoscut o epocă întunecată pe care nu o bănuiam. Cum aţi spus, nu sunt satisfacţii, e un timp plin de tristeţi, pe care am căutat să-l cercetez mai aprofundat. Am completat documentarea din arhive cu date de istorie orală pentru ca imaginea epocii să fie mai clară, dar și mai nuanţată.
Cartea este o sinteză bazată pe o documentarea foarte riguroasă, interpretările pe care le faceţi sunt relativ puţine și cu rolul bine determinat de a sublinia un aspect sau un fenomen.
Este o lucrare de interpretare, dar uneori am lăsat documentul să vorbească. E adevărat că, până acum, au apărut istorii secvenţiale – a Academiei Române, a literaturii, muzicii ș.a. Eu am încercat să fac o sinteză și să privesc spre toate domeniile culturale. Academia Română a fost, probabil, cea mai rănită împreună cu uniunile de creaţie și universităţile, pentru că, în primul rând, au fost lovite elitele.
Cum aţi caracteriza cultura acelui timp?
Cultura a stat sub semnul războiului rece și al realismului socialist. Toate domeniile au avut de suferit, fiind nevoite să treacă printr-o fază uniformizare. S-a văzut aceasta și în cazul Academiei Române, desfiinţată și reînfiinţată, ca și în cel al uniunilor de creaţie și universităţilor. Scopul era înfeudarea culturii unei ideologii totalitare. S-a produs și o instrumentalizare foarte puternică a creaţiei culturale, de pildă, a operei lui Eminescu, care a fost mutilat (ediţii din Eminescu au fost interzise, la fel ca și poezii precum „Doina“, mai ales în anii 50); după care prin 1970-80 s-a procedat la o instrumentalizare naţionalistă a poetului.
În carte evitaţi judecata morală. Totuși, cum percepe un tânăr intelectual acel timp?
Pornind de la realităţile acelei lumi culturale am o lecţie simplă, dat importantă: atunci când autonomia este suprimată, omul devine foarte dependent și nu poate întrevedea vreo soluţie (în afara unei înţelegeri înrobitoare cu puterea); este modelat de cenzură și, când ea nu se exercită ca atare, intervine autocenzura. Abia după 1990 am câștigat libertatea de exprimare și ne putem lupta pentru propria autonomie.
Spuneaţi că, în primul rând, au fost lovite elitele. De ce?
Pentru că elitele – sună banal, dar așa este – sunt conștiinţa vie a unei naţiuni și, fără ele, poporul este mai ușor de „îndrumat“ ideologic. Atunci când ai supus o elită intelectuală, ești pe cale să supui un popor. Acesta este principiul cinic de acţiune al totalitarismului, fie că e vorba de nazism sau comunism.
În carte sunt prezentate și condiţiile financiare care susţineau ideologizarea culturii. Se poate spune că atunci cultura era bine subvenţionată?
Întâlnim aici un paradox. Drepturile de autor, mai ales în anii 1950-65, erau cu mult mai mari decât sunt astăzi. Din două motive. Primul, era interesul regimului politic de atunci să cointereseze scriitorul sau artistul spre a-l supune mai ușor ideologiei totalitare. Pe de altă parte, creatorii au făcut ceea ce numim astăzi un „lobby“ puternic și au obţinut o lege favorabilă a drepturilor de autor.
La aceasta se adăugau și alte… „favoruri“… plecări peste hotare, vacanţe în case de creaţie speciale…
Dar și rezultatul final trebuia să fie conform cu cerinţele comanditarului. Se întâmpla ca o carte chiar supusă presiunilor ideologice să fie bine vândută. Autorii mari recunoșteau că din drepturile de autor își puteau lua un automobil. Astăzi, dacă întrebaţi un scriitor, chiar cunoscut, vă va răspunde că nici nu poate fi vorba de așa ceva.
Discriminările între cei care acceptau să intre în jocul ideologiei partinice și ceilalţi erau și la nivelul salariilor?
Aici întâlnim o dimensiune și mai dramatică pentru că puterea politică, prin Ministerul Muncii, putea suprima salariile sau pensiile intelectualilor care erau calificaţi ca antidemocratici și au existat destul de multe cazuri. Vreau să subliniez un lucru – autorităţile comuniste a instituit acest regim draconic, dar începuturile lui au fost făcute de guvernarea antonesciano-legionară. Regimurile totalitare au ceva în comun și, până la urmă, diferă culoarea și timpul în care au existat. Când cunoaștem mai bine asemenea realităţi (suprimarea mijloacelor de subzistenţă, cum erau pensiile), înţelegem mai bine conformismul și obedienţa unor oameni de cultură; asemenea cedări au apărut pentru că dramatismul situaţiei îl împingea la compromis pe cel rămas fără nicio sursă de venit.
În carte prezentaţi și anumite perioade de relaxare. Cât de autentice au fost?
O anumită relaxare a intervenit după moartea lui Stalin, în martie 1953. Atunci lumea intelectuală a început să-și pună întrebări pentru că era de neînţeles – și vă dau un singur exemplu – cum regimul care-l condamnase vehement pe Tito și îi silise și pe intelectuali s-o facă, dintr-odată se răzgândește și reia relaţiile cu Iugoslavia lui Tito. Mai mult, prin Raportul secret din februarie 1956 al lui Hrușciov era denunţat cultul personalităţii lui Stalin. Unii scriitori care din convingere sau constrângere îl proslăviseră pe Stalin au început să ceară explicaţii ideologilor comuniști. În octombrie 1956 a izbucnit revoluţia maghiară, un alt moment de zguduire.
Urmat de un nou val de arestări.
Exista pericolul ca tot valul revizionist să vină spre România și s-a intervenit brutal. La București, de pildă, au fost mișcări studenţești; a fost arestaţi – între alţii – Paul Goma. Au urmat alte arestări în 1958 și 1959. Poate să pară paradoxal că retragerea trupelor sovietice nu a fost urmată de o relaxare, dimpotrivă, și asta pentru că regimul politic a căutat să dovedească URSS și sieși că poate stăpâni situaţia și fără ajutorul Kremlinului.
Și după 1964 a fost o relaxare percepută mai ales de tineri ca adevărată libertate pentru că ei nu aveau termen de comparaţie.
Da, a existat această spiritualitate, însă, spre deosebire de Ungaria și, mai ales de Polonia, a fost un refugiu nu ca o contracultură. Nu a existat o solidaritate a intelectualilor cu muncitorii protestatari. A fost, cumva, un exil interior, nu am avut un samizdat puternic.
Ce urmează?
Anul acesta termin o carte intitulată Viaţa intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965–1974.
Anunț
Centrul Medical de Diagnostic, Tratament Ambulatoriu și Medicină Preventivă din București, subordonat Academiei Române, organizează concurs pentru ocuparea următoarelor posturi:
– un post medic specialist radiologie și imagistică medicală;
– un post medic primar medicină de laborator;
– un post medic specialist medicină de familie;
– două posturi medic specialist nefrologie.
Dosarul cu actele de înscriere la concurs se va depune la sediul unității, în termen de două săptămâni de la data apariției anunțului.
Relații la telefon: 021 230 29 80/350.
