Acasă Educație Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, cei asemenea apostolilor

Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, cei asemenea apostolilor

DISTRIBUIȚI

 

După tradiție cinstim pe 21 mai pe Sf. Împărat Constantin și maica sa Elena, numiți cu îndreptățire, după faptele lor, întocmai cu apostolii. Știm că apostolii au fost cei pe care Hristos i-a chemat și ei au răspuns chemării, urmându-L așa cum au făcut-o Andrei și Petru, Iacov și Ioan Filip și toți ceilalți, între ei și Iuda, „fiul pierzării”. Apostol al neamurilor a fost și prigonitorul Saul, devenit pe drumul Damascului unul dintre cei care au urmat Mântuitorului, mărturisind că lui să nu-i fie decât a se „lăuda cu Crucea lui Hristos”. Împăratul Constantin, care după mulți istorici merită pe deplin să fie numit „cel mare”, a fost chemat într-un alt fel, nu mai puțin bogat în semnificații pentru cum lucrează înțelepciunea lui Dumnezeu, cât de dreaptă este porunca Lui care „luminează ochii”. Se apreciază că, în principal, Împăratul Constantin este mare și sfânt pentru două dintre hotărârile lui care au schimbat istoria Europei și a lumii – încetarea prigoanei împotriva creștinilor și declararea creștinismului ca religie oficială (religia licita) în imperiu Roman și transferarea capitalei de la Roma la Constantinopol, „noua Romă” cu toate consecințele care au urmat. Altfel spus, lui i se datorează transformarea Imperiului Roman dint-un imperiu păgân în unul creștin.

Cel care a transformat Imperiul Roman într-un imperiu creștin

 

Cel care avea să devină Împărat și Sfânt s-a născut în jurul anului 274, în orașul Naissus din Iugoslavia, ca fiul cel mare al lui Constantin Chlor și al Elenei. Erau vremuri tulburi și vitrege, când creștinii erau persecutați iar imperiul era frământat de lupte pentru putere. Poate că atunci „venise vremea” unei schimbări radicale în cursul vremii iar Constantin a fost conducătorul ales de Dumnezeu să o facă. Decisiv a fost anul 312, când la Pont Milvius (Podul Vulturului), cam la 10-12 km. de Roma, Constantin l-a învins pe Maxentiu. După cum relatează Eusebiu de Cezarea și Lactantiu, victoria lui Constantin a urmat unei „chemări” a Mântuitorului, care a dus la convertirea Împăratului și triumful creștinismului deși abia în anul 389 de Teodosie cel Mare îl va declara singura religie oficială. În actul istoric al lui Constantin cel Mare descifrăm deopotrivă un anumită evlavie, câtă vreme, ca și tatăl său, se închina la Sol Invictus (Soarelui nebiruit), o zeitate de origine orientală. Nu mai puțin important și demn de luat aminte și astăzi este rațiunea politică în virtutea căreia era convins că unitatea Imperiului era imposibilă dacă nu se întemeia pe unitatea de credință. Prin toate, a fost un om providențial și istoricii amintiți relatează cum, înaintea bătăliei de la Pons Milvius, Constantin a văzut, ziua la amiaza mare, o cruce strălucitoare deasupra soarelui (căruia i se închina) cu însemnele: „in hoc signo vicens”, prin acest semn vei învinge. Noaptea i s-a înfățișat Însuși Mântuitorul spunându-i să-și însemneze steagurile cu semnul crucii, ( steagul fiind numit labarum). Victoria a fost cu adevărat miraculoasă deoarece armata lui era alcătuită din doar 20.000 de soldați în timp ce aceea a lui Maxentiu număra 150.000 de soldați. Pe Arcul lui Constantin din Roma stă scris pentru veacuri că biruința a fost posibilă prin „instinctu divinitas”, prin inspirație divină. În semn de recunoștință, în ianuarie 313, împăratul Constantin a emis binecunoscutul edict de la Milano, prin care creștinismul era recunoscut ca o religie permisă și, mai mult, chiar recomandată tuturor. Ca protector oficial al creștinismului, Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri în favoarea religiei până la el atât de crunt persecutată și amintim: înlăturarea pedepselor împotriva creștinilor (între altele și răstignirea), scutirea preoților de obligația funcțiilor municipale, acordarea unor subvenții, protejarea săracilor, orfanilor și văduvelor. În anul 317 a început să se bată monedă cu însemnul creștin iar în 321 a declarat dumineca zi de odihnă, când soldații puteau participa la sfânta liturghie. Familia imperială a sprijinit material și moral reperarea unor biserici și construirea altora noi pe măsura unei importanței dată creștinismului – la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia ș.a. Edictul de la Milan și tot ceea ce a urmat, l-a consacrat pe Constantin ca protector al creștinilor.

Victoria recunoașterii creștinismului avea să fie destul de curând umbrită de apariția a numeroase erezii, între care cea mai importantă era arianismul care susținea că Fiul lui Dumnezeu nu este de aceiași natură cu Tatăl, fiind doar o creație a Sa, e drept superioară tuturor celorlalte, dar subordonată Creatorului. Pentru a aduce unitatea și pacea Bisericii, Constantin convoacă, în anul 325, Sinodul Ecumenic de la Niceea, unde influențați de Sf. Athanasie cel Mare, cei 318 participanți au proclamat dumnezeirea Fiului așa cum spunem în Crez ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. S-a consemnat că atunci, Împăratul Constantin a rostit: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”. La același s-a stabilit data de sărbătorire a Învierii Domnului și s-au emis o serie de canoane. La acest sinod istoric au participat, între alții, Sf. Nicolae și Sf. Spiridon iar minunile petrecute atunci nu aveau cum să-l lase pe împărat indiferent. Arie a fost excomunicat și exilat, însă erezia a continuat să genereze controverse teologice pe parcursul secolelor următoare. Din toate dreapta credință a ieșit învingătoare și bogat roditoare prin întreaga literatură a Sfinților Părinți și deloc întâmplător secolul al IV a fost numit și secolul de aur al creștinismului.

Un an mai târziu, în 326, Împăratul Constantin a trimis o solie condusă de maica sa Elena la Ierusalim să afle Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Cu rugăciune și multă și căutare, Crucea a fost găsită și episcopul Macarie a ridicat-o ca o reînnoită biruință în ziua de 14 septembrie, pe care o cinstim ca ziua Înălțării Sfintei Cruci. Câteva dintre cuiele Cruci au fost topite și folosite la casca de fier a Împăratului și pentru frâul calului. Cea mai cunoscuta dintre icoane, întâlnită în mai toate bisericile înfățișează pe Împărații Constantin și Elena susținând Crucea, ca pecete a biruinței asupra morți. Împărăteasa Elena s-a stins la vârsta de 80 de ani la Roma.

Înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David

 

Cei peste treizeci de ani de domnie ai Împăratului Constantin, au fost anii unei reînnoiri în toate domeniile vieții sociale și politice, când și-a afirmat măiestrie abilitățile politice și înțelepciunea inspirată de religia creștină. Ca o apoteoza a acestor transformări de bun augur pentru anii care au urmat a fost zidirea unei noi capitale, Constantinopol, orașul lui Constantin, oraș creștin. Construcția a fost terminată la anul 330, inaugurându-se epoca Imperiului Bizantin care avea să țină până în 1453, anul căderii Constantinopolului.

Împăratul Constantin, el însuși avea să primească botezul creștin pe patul de moarte, până atunci păstrându-și titlul de „pontifex maximus”, conducătorul suprem al cultelor. Despre acest botez de ultimă clipă s-a scris mult și diferit, dar și aici am putea descifra subtile și complexe relații între politică și religie, care pun în lumină înțelepciunea împăratului. Mai întâi, în primele veacuri ale creștinismului, cei care doreau să se boteze (catehumenii) trebuiau să-și însușească învățătura creștină, normele ei, arătându-se vrednici de a-L urma lui Hristos. Specialiștii invocă și motive diplomatice, dat fiind că mulți aristocrați erau închinători la zei și botezul creștin al împăratului ar fi adus o tulburare care era departe de a fi folositoare întregului imperiu. După botez, împăratul Constantin s-a stins în ziua de 22 mai 337 care atunci, iar semnificativ, a fost dumineca Coborârii Sfântului Duh, Rusaliile, fiind înmormântat în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pe care o ctitorise spre înveșnicire.

Sf. Împărat Constantin nu a fost un apostol propriu-zis, dar prin tot ceea ce a făcut, Biserica l-a trecut, împreună cu maica sa Elena, în rândul sfinților, consacrându-l ca întocmai apostolilor. Tradiția i-a atribuit înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David. Înțelepciunea despre care Solomon scria că „umblă în toate părțile, cutând pe cei vrednici de ea și se arată prietenoasă în drumurile lor și îi întâmpină în tot ce pun la cale…Deci, o, regi ai popoarelor, dacă țineți la tronurile și sceptrele voastre, cinstiți înțelepciunea ca în veac să trăiți”.La rândul său, David scria: „păzește nerăutatea și caută dreptatea, că urmași are omul făcător de pace”. Mai presus de toate, este puterea de nebiruit a Sfintei Cruci, pe care Hristos Cel răstignit se roagă pentru de-a pururi: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. El biruit moartea prin Înviere și scrie pentru Sf. Ap. Pavel că fără înviere, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor cum zadarnică ar fi credința noastră. Închinându-ne „în Duh și în adevăr”, împărtășindu-ne de lumina Învierii spunem cu mintea în inimă: „crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.