Mai multă democrație, mai multe dureri de cap. Sau măcar bătăi de cap. Și în America, și în Rusia, și în cele două state de pe malurile Prutului. De câtva timp, consângenii de peste Prut merg mai hotărât pe calea democrației. Își rostesc tot mai energic dreptul lor firesc de a face parte din familia „instituționalizată“ a continentului care este UE.
Perspectivă îmbietoare, dar și ponoase. Blocaj politic, cvasiembargo comercial din partea Rusiei, greutăți zilnice pentru omul obișnuit. Dar și o cale mai lesnicioasă de comunicare cu și de circulație în lumea din jur, și șansa sporită de a trăi, de la un moment dat, mai în rând cu lumea, cum se zice, adică așa cum trăiesc ceilalți locuitori ai continentului. De ce-ar trebui să rămână Republica Moldova „statul cel mai sărac al Europei“, este oare ea mai puțin înzestrată, mai puțin roditoare, sunt oamenii ei mai puțini dăruiți, mai puțin harnici, mai puțin pricepuți, mai puțin europeni?
În acest tablou se înscrie și referendumul de ieri care, punctual, a vizat modificarea unui articol din Constituție privind modul de alegere a șefului statului. Act electoral care e doar un pas, unul mic, pe calea intrării pe făgaș normal a vieții într-o părticică de lume prea mult și prea mult timp zbuciumată și lovită crunt de istorie.
Mă plimbam zilele trecute pe bulevardul Ștefan cel Mare (fost V.I.Lenin) din Chișinău, cu un mai tânăr coleg de breaslă. Lumea sărbătorea Ziua Limbii, dar publicațiile și cărțile așezate pe standurile de pe trotuare erau, în cea mai mare parte, în limba rusă. Oamenii vorbeau și românește, și rusește. Inscripțiile de pe firme sunt, mai toate, cu caractere latine, dar când comanzi un taxi ți se răspunde mai degrabă în rusește. Politologul și universitarul Dan Dungaciu este consilier prezidențial, Cozmin Gușă a apărut la un post de televiziune în calitate de consultant al unui om de afaceri cu nume slav de la Chișinău. Academia de Științe din Chișinău l-a ales pe Adrian Păunescu, născut în Basarabia istorică, membru de onoare al ei, iar la Târgul Internațional de Carte, tot de la Chișinău, s-a lansat o carte a unui poet rus de la Moscova, care este și traducător al lui Nichita Stănescu. În cimitirul de pe strada Armenească, mormântul poetului Grigore Vieru, mângâiat mereu de flori proaspete, se învecinează cu monumentul somptuos, lucios, de marmoră neagră, al unui fost secretar al CC al Partidului Comunist însărcinat cu ideologia. Iar eu, cetățean român născut pe malul Nistrului, la Talmaza, satul natal al marelui cărturar Ștefan Ciobanu și al istoricului Vasile Grosu, autorul unei monografii temeinice a Talmazei, mă gândeam că un alt mare fiu al acestor locuri, scriitorul Ion Druta, pe care mulți dintre semenii lui încearcă în zadar să-l uite, fie domnia sa și „moldovenist“ înfocat, ar fi fost mai îndreptățit să primească Premiul Nobel decât alți „atingători“ de România și de limba română. Înseamnă oare că trecutul s-a așezat, că prezentul e mai sigur, că viitorul e mai clar?
După două decenii de la proclamarea independenței de stat la Chișinău, identitatea acestei republici, democrația ei, slobozenia ei, demnitatea ei, dumirirea ei, sunt în necontenită căutare și frământare. Apasă încă o moștenire grea, presează mari interese dinafară, care nu se mărginesc doar la punctuala secesiune intenționat provocată pe malul transnistrean, ci are fire lungi, ce duc până la Moscova, Washington, Bruxelles, Berlin, Kiev, București. „Republica pruto-nistreană“, cum o numea cineva, pentru a nu o mai numi „republica Ribbentropp-Molotov“, a devenit mult mai viu colorată și nuanțată pe harta geopolitică.
Căci pentru acest avanpost european (nu în înțeles războinic, desigur), care este în partea ei de peste Nistru și relicva imperială și sovietică, se poartă o confruntare geopolitică de proporții. „Moldova e rășchirată“, îmi spunea cu obidă un bătrân din Cocieri în timpul războiului de pe Nistru. Nu e un conflict deschis, dar este unul semnificativ. Republica Moldova este un stat născut din fosta Uniune Sovietică, asa cum sunt și Ucraina, și Belarusul, și republicile sud-caucaziene, și cele din Asia Centrală. Fiecare dintre ele încearcă, de vreo 20 de ani, să-și așeze trecutul, care se tot zvârcolește, și să-și gândească viitorul, deocamdată încețoșat. Au reușit-o, până acum, doar statele baltice. În toate celelalte republici post-sovietice procesul este în desfășurare. Și fiecare dintre ele are parte de izbânzi și înfrângeri, de progrese și reculuri, dar mai cu seamă de incertitudini în privința a ceea ce va fi mâine.
Faptul că în configurația politică și publică, atât de împestrițată și învrăjbită, de peste Prut a apărut un nucleu luminos și luminat eruropean (nici el atât de omogen) este o premisă salutară, înțelept și ingenios construită, care, indiferent de soarta Alianței pentru Integrare Europeană, înrădăcinează adânc în conștiințe ideea că acest pământ este aparținător Europei, este, de totdeauna, parte ființală a acestui continent. Iar într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, parte organică și a Europei Unite. Fără România, într-un viitor mai îndepărtat. Cu România, mult mai devreme. Oricum, limesul european nu este pe apa Prutului.
