Președintele Stratfor, George Friedman, apreciaza intr-o analiza ca Evenimentele actuale din Ucraina pot fi înțelese deplin numai ținând cont de geopolitica continentului european începând cu 1914, cu un secol în urmă, când izbucnea Primul Razboi Mondial. Făcând trimitere la volumul de istorie ‘The Guns of August’ scris de Barbara Tuchman, Friedman, care începe în această săptămână un turneu regional de-a lungul ‘liniei de front dintre Rusia și Peninsula Europeană: Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia și Azerbaidjan’, consideră că aceasta a scris o ‘poveste superbă și de acuratețe a felului în care a început Primul Război Mondial’.
Pentru Tuchman, a fost vorba mai ales de conducătorii vremii, dar și de calcule greșite combinate cu neînțelegeri. Dar Friedman nu crede că războiul a fost ‘evitabil’, ci din contră. ‘A fost inevitabil din momentul în care Germania s-a unit în 1871’. Momentul izbucnirii războiului a avut poate legătură cu factorii de decizie, dar faptul că urma să se întâmple era ancorat într-o ‘necesitate geopolitică’, explică expertul. Iar înțelegerea acelei necesități geopolitice este utilă pentru înțelegerea a ceea ce se întâmplă în prezent în Ucraina și a ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare.
Friedman afirmă că unirea Germaniei a creat un ‘stat-națiune extraordinar de dinamic’, care până la finele secolului trecut a reușit să ajungă din urmă economia britanică. Însă Germaniei îi lipsea imperiul vast de care dispunea în acea vreme Marea Britanie și nu avea un control politico-militar asupra piețelor internaționale. ‘Cu toate că economia sa era egală cu cea a Marii Britanii, riscurile sale erau mult mai însemnate’.
Acest risc economic era complementat de unul strategic. Germanii se aflau între ruși la est și francezi la vest, într-o perioadă în care Moscova și Parisul erau aliați, iar dacă ar fi atacat împreună Germania aceasta ar fi fost pusă la grea încercare. Berlinul nu le știa intențiile, dar știa de ce puteau fi în stare în cazul unui război — Germania era nevoită să atace într-o direcție, să obțină o victorie acolo și după aceea să își comaseze forțele în partea cealaltă, scrie Friedman, citat de Agerpres.
Când urma să fie declanșat acel război, ce strategie aveau să adopte germanii și ce deznodământ avea să le aducă acest conflict erau variabile necunoscute, dar, spre deosebire de punctul de vedere al lui Tuchman, ‘un război care să înceapă cu un atac german era inevitabil’. ‘Războiul nu a venit ca urmare a unor neînțelegeri. A fost mai degrabă rezultatul unor realități economice și strategice’, potrivit lui Friedman.
Germanii i-au atacat pe francezi, dar nu au reușit să îi înfrângă și au ajuns să fie prinși între două fronturi, lucrul de care se temeau cel mai mult. Au fost însă bine pregătiți și au reușit să reziste. A doua oportunitate s-a ivit în iarna lui 1917, când revolta bolșevică din Rusia l-a înlăturat pe țar, care a abdicat la 15 martie 1917. ‘Germania a fost cea care a pus în mișcare revoluția din martie, repatriindu-l pe Lenin în Rusia la bordul faimosului tren blindat’, amintește autorul, care estimează că în acel moment o victorie germană devenise nu numai posibilă, dar și probabilă. Pentru o scurtă perioadă, rușii, nevoiți să iasă din război și să semneze un tratat de pace cu Germania, i-au cedat acesteia din urmă Ucraina, recuperând-o după război.
În 1917, din multiple motive, Statele Unite ale Americii au declarat război Germaniei. Poate principalul motiv al americanilor, cel clasic, era acela de a menține un echilibru de putere pe Bătrânul Continent, asigurându-se că ‘nicio țară nu va deține de una singură controlul asupra Eurasiei’. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, ‘capitalul uman, resursele și tehnologia aflate sub controlul germanilor ar fi surclasat net pe cele ale SUA’. În cele din urmă, intervenția americană s-a dovedit decisivă și a definit strategia americană din Eurasia pentru următorul secol. ‘Dacă balanța de putere se dezechilibra, Washingtonul își sporea ajutorul și, în ultimă instanță, intervenea decisiv în contextul unei alianțe militare existente și eficiente’.
George Friedman consideră că cel de-al Doilea Război Mondial s-a desfășurat după tipare similare. Germanii, aflați din nou într-o poziție incomodă, au făcut o alianță cu sovietici, pentru a evita un război pe două fronturi, și de această dată i-au învins pe francezi. La scurtă vreme Germania a întors armele spre Rusia și a încercat să domine întreaga Eurasie. SUA au fost inițial neutre, după care au ajutat Marea Britanie și Rusia și, chiar și după ce au intrat în război în decembrie 1941, și-au păstrat ofensiva principală până în ultima clipă — lovitura decisivă a venit în iunie 1944, după ce armata germana fusese slăbită considerabil de o armată sovietică sprijinită masiv de americani. A fost vorba despre o ‘intervenție în contextul unei alianțe militare puternice’.
Pe perioada ‘Războiului Rece’, Uniunea Sovietică și-a creat ‘zone tampon’. ‘Prima linie de apărare’ era formată din țările baltice, Belarus și Ucraina, iar cea de-a doua din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria, potrivit lui Friedman. Ținând cont de istorie, ‘sovieticii aveau nevoie de o zonă de tampon cât mai amplă, care să amortizeze un atac împotriva Uniunii Sovietice’.
Răspunsul american a fost mai activ decât în primele două cazuri, dar nu decisiv. SUA și-au poziționat forțe în Germania Federală, ‘în contextul unei alianțe militare puternice’, și au sperat să mențină balanța de putere cu o expunere americană minimă. În cel mai rău caz, SUA susțineau că erau pregătite să folosească o forță militară decisivă, recurgând inclusiv la arsenalul lor nuclear. Deci, afirmă Friedman, ‘SUA au urmat o strategie consecventă de-a lungul celor trei războaie, limitându-și prezența la minimumul necesar’.
Colapsul Uniunii Sovietice și revoluțiile din 1989 au făcut ca vechile zone tampon consolidate de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial să dispară. Pentru ruși, noua poziție strategică ‘era mai rea acum decât înainte de războaie sau chiar decât în secolul 17’. După aderarea țărilor baltice la NATO, Alianța ajunsese la 150 de kilometri de Sankt Petersburg. Dacă Ucraina și Belarusul ar fi urmat aceeași traiectorie, Smolensk, cândva situat adânc în interiorul Uniunii Sovietice și al Imperiului Rus, ar fi devenit un oraș de graniță, iar distanța dintre teritoriul NATO și Moscova ar fi fost de aproximativ 400 de kilometri, notează George Friedman.
Ceea ce a contribuit însă la ‘îndulcirea’ situației pentru ruși, potrivit lui Friedman, a fost faptul că ‘NATO era slabă și fragmentată’. Acest lucru nu putea fi însă o mare consolare pentru Rusia, care văzuse deja Germania transformându-se dintr-o țară slabă și fragmentată (1932) într-o putere masivă (1938). Acolo unde există o bază industrială, capabilitatea militară poate fi generată rapid, iar intențiile se pot schimba peste noapte. ‘Drept urmare, pentru Moscova, împiedicarea alianței occidentale de a absorbi Ucraina era critică, după cum au arătat-o și evenimentele din ultimele luni’, precizează Friedman.
Cu privire la intențiile actuale ale Americii, expertul preconizează că strategia Washingtonului va rămâne neschimbată: ‘să lase balanța de putere europeană să se autoechilibreze’. SUA și-ar putea spori prezența militară în țările ‘liniei de front’, printre care și România, ‘dar problema este că strategia lor istorică s-a bazat pe existența unei forțe umane semnificative și pe o alianță funcțională’. Drept urmare, ‘nu are rost pentru SUA să ofere arme unor țări care nu vor coopera între ele și care nu sunt capabile să furnizeze suficienți soldați care să folosească armele respective’.
Washingtonul așteaptă ca țările cele mai expuse să întreprindă măsuri decisive. Pentru SUA nu este vorba momentan de o urgență. Nici pentru Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia și Azerbaidjan nu este o urgență. Însă o astfel de urgență s-ar putea materializa rapid, în condițiile în care ‘rușii sunt mai puternici decât fiecare dintre aceste țări luate separat sau chiar și combinate’. SUA ar fi dispuse să ofere ajutor, dar un ajutor substanțial va presupune acțiuni substanțiale din partea ‘statelor tampon’, conchide Friedman.
