Acasă Opinii Faze tari cu ambasadori

Faze tari cu ambasadori

DISTRIBUIȚI

La putin timp dupa Revolutie m-am dus in Franta, am vizitat o firma de software, la Paris. Erau toti intr-un fel de hala, vreo 60 de oameni, doar directorii aveau niste birouri separate. Vorba vine birouri, erau mai mult niste paravane pe o latura a halei. Toti stateau in fata ecranelor si butonau, fara sa ridice ochii, intr-o liniste aproape deplina. In mijlocul halei era un podium imprejmuit cu sticla, de jur imprejur, cam cum erau custile politistilor din marile intersectii pe vremea comunistilor. Acolo statea un om care nu muncea. Se uita in jur, casca, se scarpina, suspina, ba se ridica, ba se aseza pe scaun, iar se uita… Intr-o zi l-am intrebat pe patron, foarte intrigat, de ce taie omul acela frunze la caine, mai ales ca toti ceilalti pareau ca muncesc pe rupte. Mi-a spus ca si acela munceste, cot la cot cu ceilalti, doar ca jobul lui e sa-i supravegheze pe ceilalti si sa noteze daca unul pare sa stea degeaba, de cate ori iese, cat sta, lucruri din acestea. Am inteles atunci.

Din cand in cand ti se intampla sau auzi cate ceva si iti dai seama, stii ca iti vor ramane in minte toata viata. Nu poti sa explici cum si de ce, insa simti ca asa se va intampla. Si asta am stiut eu atunci, ca nu voi uita vreodata scena aceea.

Apoi am batut toata Europa si am retrait senzatia de sute si mii de ori. Nu am mai vazut oameni cocotati pe podiumuri si holbandu-se la angajati, e drept, insa am vazut alte feluri de a face acelasi lucru, in fond. Si piedestalul de la Paris a disparut intr-o zi, intr-adevar, cam la doi, trei ani de cand l-am vazut eu prima data.

La Bucuresti nu am mai retrait “senzatia” vreodata, insa am asistat la cateva scene care, la fel, mi-au ramas definitiv lipite de minte. Si in toate, personajele au fost straini. Faza: directorul de la un mare producator de pneuri, un francez cu mustati mari, ii da diverse hartii si hartiute asistentei, in ceea ce am dedus eu a fi o operatiune de inregistrare a unor cheltuieli curente. Da sa plece, apoi isi aduce aminte ceva: “Aaaa, sa fii atenta, la nota aceea de taxi trebuie sa scazi 10 lei, am facut un ocol pentru o problema personala, deci inregistrezi cu 10 lei mai putin…”

Si am mai vazut multe, multe scene din acestea, si toate cu straini in rolurile principale, dupa cum am spus.

Ieri il sun pe un ambasador al unei tari importante. Dar una chiar importanta-importanta, din acelea putine care sunt in G7, ca sa o descriu mai precis. Am sunat de vreo doua, trei ori, fara succes. Pe seara ma suna el: “Am vazut ca m-ai sunat pe telefonul personal…” “Personal? Nu stiam ca aveti mai multe…” “Da, dar la ambasada nu avem voie sa aducem telefoanele personale.” “Nu??? Nici dumneavoastra, ca ambasador???” “Nu, nici eu, evident…” Am uitat sa-l intreb de ce nu m-o fi sunat atunci de pe mobilul de la ambasada, ca sa nu mai faca aditionale pe cel personal…

Si inca o faza, tot cu un ambasador al unei tari bogate, dar una bogata-bogata, nu asa… Am aflat cu stupoare ca pentru o bucatica din casa in care sta (un mic palat, ca sa il descriu mai precis) plateste chiria din banii lui, pentru ca aceea e socotita o zona privata, personala. Eram chiar in resedinta si am asistat, din intamplare, la o discutie cu soferul, un servitor sau ce o fi fost el: “Te rog sa cumperi asta si asta, si trei becuri. Dar mai ia inca doua becuri, insa pe acelea le pui separat, nu le platesti cu cardul, ia de-aici niste bani.” Banuind despre ce e vorba, il iscodesc si, intr-adevar, aflu ca i s-a ars un bec din bucatica privata a palatului ambasadorial…

Si de atunci ma tot intreb ce as fi facut eu in locul lui. Inca mai reflectez… oare as fi facut la fel, sau m-as fi dus noaptea, titptil, sa inlocuiesc becul ars cu unul bun din aripa cealalta a palatului? Si nu bag mana in foc ca raspunsul pe care il am acum e foarte transant, fara echivoc…

George Butunoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.