Acasă Opinii Lupta cu cartile

Lupta cu cartile

DISTRIBUIȚI

In micul sat din Moldova in care m-am nascut am avut o copilarie comunista linistita si frumoasa. Dealurile si codrii erau cum scria in romane ca trebuie sa fie, pe camp era plin de iepuri, vulpile intrau si in sat, ba odata ne-am trezit cu una in clasa, in mijlocul orei. Ce s-a mai speriat saraca… Lupii stateau in padure, insa iarna ieseau pe camp si ii vedeai pe fereastra, daca stateai la maginea satului. Zareai si cate un mistret, daca aveai vederea buna, insa aceia stateau mai mult in lanurile cu papusoi, erau scumpi la vedere. Cuiburi de pasari erau peste tot, si prin copaci si pe sub streasini, berze nu mai spun.

Pana la 12 ani, cand am plecat din sat, noaptea dormeam numai afara, pe prispa, din aprilie pana prin octombrie. Stelele erau stele, asa cum scria in poezii ca trebuie sa fie. Nu apucai niciodata sa numeri prea multe, pentru ca intotdeauna adormeai inainte sa ajungi la o mie, asa cum scrie si in cartile despre adormit ca trebuie sa se intample.

Si in casa era bine. Eram acolo cand a venit electrificarea, noi am avut primul bec din sat, pentru ca maica-mea era invatatoare. Apoi, la scurt timp, a venit si si televiziunea. Tot primii din sat cu televizor am fost, Rubin 102, evident, l-a adus taica-meu intr-o seara, invelit intr-o plapuma, ca sa nu se zdruncine prea tare, fiindca lampile sunt foarte sensibile la socuri, dupa cum scrie si in cartile despre lampi, de altfel.

Tot atunci s-a deschis dispensarul, au trimis de la Targu Bujor un tractor, apoi inca unul, insa numai la CAP, pentru ca oamenii tot cu plugul cu boi arau, dupa cum documenteaza si Grigorescu in picturile sale. Si carutele au inceput sa fie inlocuite de masini, incet-incet, in transportul de calatori. La inceput de camioanele Molotov cu coviltir, apoi de rate, care erau aceleasi camioane, insa cu panza inlocuita cu o cutie mare de tabla in care erau scaune, nu banci de lemn. Abia mai tarziu au venit si autobuzele, in care soferul si calatorii erau in aceeasi incinta.

La caminul cultural erau asa: serbari cu brigada artistica a scolii cam in fiecare saptamana, baluri la fel, teatru jucat de invatatorii si profesorii de la scoala cam o data sau de doua ori pe luna, filme pentru oameni mari joia, vinerea, sambata si duminica, fime pentru oameni mici duminica dimineata. Proiectorul mergea cu motorina. Cand pornea seara, cu vreo jumatate de ceas inainte, ca sa se incalzeasca, se auzea pana in toate marginile satului, asa ca toata lumea stia ca va incepe si porneau catre camin. Cam o data la doua luni venea si caravana cinematografica, insa aceea era anuntata din timp, iar cu cateva zile inainte numai despre asta se vorbea in sat. Aduceau filme indiene, insa o data au dat si Pe aripile vantului, tin minte bine, fiindca bunica-mea a plans si eu ma straduiam sa aflu de ce.

Tot acolo, la camin, Mos Chiricuta, invatatorul batran si intelept, cel din toate romanele cu invatatori batrani si intelepti, ii aduna pe oameni sa ca ii invete ce stia el. Cum e facuta lumea, ce e dincolo de Targu Bujor, ce e acela un vapor, o periuta de dinti, ca atunci cand ai chef de sex nu trebuie sa iesi pe ulita si sa… lucruri din astea.

Acelea erau pentru oameni mari, copii nu prea vedeai, nu ar fi inteles si, oricum, nu era loc si pentru ei, ca venea tot satul cand vorbea Mos Chiricuta. Dar mie imi citea bunica-mea acasa. Avea cateva carti de povesti, insa preferatele ei erau, de departe, romanele politiste. Pe atunci, aproape toate erau scrise de Nicolae Tautu si de inca vreo doi sau trei de-ai lui, de la nu stiu ce editura. Tin minte si acum Barlogul Lupilor. Un copil umbla prin munti si intr-o zi a dat peste ascunzatoarea unor luptatori anticomunisti. De aici venea titlul romanului, am fost mandru ca eu mi-am dat seama si ca bunica-mea nu. Luptatorii l-au omorat pe copil. Inainte sa moara, copilul a spus ceva memorabil, insa acum nu imi mai aduc aminte ce. Colonelul nu stiu care i-a prins pana la urma pe anticomunisti, spre bucuria mea, care clocoteam de manie, cum adica sa tai gatul un copil. Alt roman era cu niste porumbei care se tot invarteau zilnic pe deasupra unei unitati militare. Lumea nu s-a prins, insa colonelul, care era destept, a luat intr-o zi o pusca si i-a impuscat. Pe aripa unuia au gasit un aparat de fotografiat, mic, mic, cat sa poata fi ascuns sub aripa unui porumbel. Era un bun profesionist colonelul acela, am dedus eu.

Intr-o zi, proiectorul de la camin a fost inlocuit cu unul electric si au scos generatorul cu motorina. Era mare, cam cat un autobuz, le-a luat o saptamana sa-l demonteze si sa-l care, cu vreo trei camioane. Chiar din acea zi, numarul cinefililor din Craiesti s-a micsorat brusc, exact asa cum prezisese si Pavlov in cartea lui ca se va intampla, de altfel. Filmele au inceput sa se dea doar sambata si duminica, apoi numai duminica, iar intr-o zi nu s-au mai dat deloc. Pana sa plec eu din sat, nici serbari nu au mai fost, piesele de teatru s-au terminat si ele. Mos Chiricuta a murit, si nu a mai fost nimeni care sa stie atatea lucruri incat sa le spuna si celorlalti. S-au rarit si ratele, au ramas doar doua sau trei, din vreo zece pe zi, cate ajunsesera la un moment dat. S-a inchis si biblioteca sateasca si, intr-o zi, pe caminul cultural a aparut un lacat, si acolo e de atunci. Doar dispensarul a mai ramas dupa plecarea mea din sat. Nici baluri nu s-au mai facut, iar horele, in fiecare duminica dimineata, din mai pana in septembrie, de cand exista satul acela, s-au oprit cand s-a stricat scranciobul si nu a mai venit nimeni sa-l repare. Oricum, la scurt timp a disparut cu totul, fiindca fiecare a luat cate o scandura din el, sa o puna la cotet sau cine stie pe unde.

Odata eram pe prispa la bunica-mea, cine stie ce faceam. Eu am stat tot timpul acolo, in marginea satului, imi placea mai mult decat la noi acasa, in centru. Vine un strain la poarta si intreba daca acolo sta doamna Susanu. Prima pornire a fost sa-i spun ca nu, pentru ca singura doamna din sat era maica-mea, doamna invatatoare, si nimeni altcineva nu mai primise acest apelativ. Insa, cum eram destul de inteligent inca de atunci, am dedus ca s-ar putea sa vorbeasca despre bunica-mea, Maria Susanu, adica tanti Maria pentru cei din jur. Mi-a confirmat ca fusesem inteligent, intr-adevar!

Mi-a lasat un pachet si mi-a spus sa-l duc la biblioteca sateasca. El trecuse pe acolo dar a gasit lacatul pus, asa ca planul B era sa-l aduca la bunica-mea. Fraierul nu stia ca lacatul acela era pus acolo definitiv, insa asta nu are multa relevanta in context. Aaa, si sa spuneti ca e din partea profesorului Octavian Buhociu. Era ciudat rau omu, mie imi spunea cu dumneavoastra, bunica-mea era o doamna, nu stia ca biblioteca fusese inchisa demult…

Octavian Buhociu

Mi-am adus aminte ca bunica-mea mi-a povestit odata despre un fost coleg de clasa al ei cu acest nume, tot un ciudat, si acela, care citea cat era ziua de lunga, in loc sa se joace cu cercul, sa se duca la bal sau la hora. Mai tarziu a fugit din tara, a ajuns profesor pe la Sorbona (stiam ce e aceea) si pe la universitati din Germania, dar ca nu e bine sa vorbesti despre el, nu intelesesem atunci de ce.

Am pus pachetul intr-o roaba (era greu, nu gluma!) si m-am dus cu el la scoala. Abia l-am carat pana in cancelarie, noroc ca m-a ajutat cineva. Era directorul, statea si nu facea nimic. Asa e acolo, stai si nu faci nimic cand nu iti da cineva o treaba. In cancelarie era o masa mare, ocupa aproape toata sala.

Ii spun ca a venit cineva si a adus pachetul, spunand ca sa-l ducem la bibliotteca. M-a intrebat cine era, sigur, insa eu nu am stiut sa-i raspund satisfacator. Zice ca bine, dupa care ia pachetul si il pune pe masa mare, chiar in mijloc. Il desface, se uita, se uita, se da inapoi, isi ia ochelarii, dupa care se uita din nou, mai de aproape de data asta. Dupa care aud un tipat scurt si il vad cum sare inapoi, izbindu-se de perete si ramanand acolo, cu ochii holbati catre pachet. Ca orice fiinta cu instinct de conservare, am zbughit-o si eu pe usa, inainte sa mai apuc sa pun vreo intrebare.

Ma tot gandeam ce ar fi putut fi acolo sa-l sperie in asa hal pe tovarasu director (ei erau tovarasi, numai maica-mea era doamna). Daca ar fi fost vreun sarpe, un sobolan sau altceva cu coada, nu ar fi facut ochii aceia, pentru ca la Craiesti vedeai mereu din astea.

Curiozitatea a invins si m-am intors, dar am ramas in usa, pentru orice eventualitate. Intre timp, mai venise un profesor din clasa de alaturi, auzise ceva agitatie neobisnuita, apoi inca unul, si inca unul. Directorul tot lipit de perete, cu ochii cat aceleasi cepe, se vedea ca e intr-o situatie imposibila. In spate nu putea fugi, ca era peretele, in fata era pachetul…

“Sunt carti in limbi straine acolo!”, reuseste sa injghebe, in cele din urma, cu vocea sugrumata! Toata lumea a dat sa fuga atunci! Unii, care erau in dreptul usii, au reusit, insa ceilalti s-au lipit de perete, in exact aceeasi postura ca si directorul. “Le-a adus un strain, dupa care a fugit!” Nu fugise cel care le-a adus, a plecat agale, insa asta era acum interpretarea directorului.

Au venit si alti sateni, de la bufetul de vizavi, apoi altii si altii. Toti voiau sa vada, veneau pana in pragul usii si incercau sa se uite in pachet, insa nu se vedea mai nimic, ca nu apucase sa-l desfaca. Dupa care lasau locul altora, si tot asa. Unul a luat un bat si, de la distanta, a intors una din carti cu fata in sus, de s-a vazut numele lui Octavian Buhociu pe ea. Panica s-a generalizat atunci…

S-a format un consiliu comunal ad-hoc ca sa se ia o decizie de cotracarare a pericolului. Unii au opinat ca ar trebui arse, altii ca sa se ingroape (nea Ilie a propus ca in cimitir, insa popa s-a opus), apoi s-a conturat ideea ca ar trebui chemata militia. “Dar daca ne aresteaza pe toti?”, “Da, ca bine zici, dar oricum cred ca ne vor aresta pe toti, asa ca mai bine sa nu-i intaratam…”.

Nea Ion Carcota (omu de servici, ingrijitorul scolii) a fost trimis de indata la Varlezi, cu sareta, ca sa anunte militia. Sareta era mai rapida decat caruta, iar urgenta situatiei o impunea! Nu am avut militie la Craiesti, era numai in Varlezi, ca acolo era comuna. Telefn era la dispensar, insa nu mergea in fiecare zi, asa ca tot sareta era solutia.

Nu a venit militianul in aceeasi zi, a anuntat si el mai departe, la Targu Bujor, era chestiune mult prea grava ca sa fie tratata la nivel local. De la Targu Bujor a fost escaladata chestiunea la Galati, insa a mers mai usor, pentru ca de la Targu Bujor incolo erau telefoane care mergeau in permanenta.

Lumea a ramas toata noaptea in cancelarie, la fel si eu, desigur. Cand treceau prin dreptul pachetului, toti se lipeau de perete si nu-l scapau din ochi, pana nu treceau de el. De vreo doua ori, unii au mai incercat sa scobeasca cu batul, insa erau repede pusi la punct de ceilalti.

Dimineata, devreme, au venit doi oameni intr-o masina mica. Nu au vorbit prea mult. I-au dat pe toti deoparte, s-au dus direct la pachet si au bagat mana in el. Toata lumea s-a dat atunci inapoi infiorata… Au scos toate cartile, una cate una, au facut cutia de carton bucatele-bucatele, dupa care au inceput sa rasfoiasca fiecare carte in parte. Erau vreo 30, insa nu toate diferite, ci mai multe exemplare din acelasi volum. Nu au gasit ceva in ele, presupunand ca ar fi cautat ceva anume. Apoi m-au luat numai pe mine intr-o sala, m-au intrebat de omu care le-a adus, au notat ceva, s-au intors, au luat pachetul si dusi au fost.

Cateva saptamani dupa aceea numai despre asta s-a vorbit in sat. Nu a fost arestat nimeni, pana la urma, nu s-au mai intors oamenii aceia, si nici militianul de la Varlezi nu a dat vreun semn ca s-ar mai putea intampla ceva.

Nu s-au schimbat prea multe in sat, de atunci. De scranciob nou nu mai poate fi vorba, caminul cultural e acum doar salon de nunti, la film nu s-ar mai duce nimeni, chiar daca s-ar mai gandi cineva sa le dea, biblioteca nu s-a mai deschis de prin ’69, politia tot la Varlezi este. Avem trei baruri acum in sat, insa, si urmeaza sa se mai deschida vreo doua, am auzit. Inainte era unul singur, se numea Bufet, dar acum e un cuvant desuet.

Nici copiii si nepotii celor care s-au luptat atunci cu cartile nu par sa se fi schimbat prea mult.

GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.