Acasă Politic Razboi cu parfum de telenovela

Razboi cu parfum de telenovela

DISTRIBUIȚI


Se spune ca un articol de ziar traieste o singura zi. Tot asa, de la Tanase Vasilescu Lumanararu, romanul stie ca e bine sa-si dea cu parerea despre evolutiile politice, pentru ca: -Daca gresesti, nu o sa-si aduca aminte nimeni, dar daca nimeresti, vei putea clama <v-am spus eu!>-. Cu destul timp in urma, Multimedia Political Communication a publicat in aceasta pagina o analiza in care se argumenta ca intre Ion Iliescu si Adrian Nastase este un fals conflict. A trecut ceva vreme si, iata, tot mai multe voci (inclusiv in -Curentul-) se straduie sa evidentieze un conflict in care, in continuare, noi nu credem. Asumandu-ne toate riscurile, dar si denuntand profetiile de dragul profetiilor, prezentam in continuare alte cateva argumente care contrazic ideea conflictului intre presedinte si premier.


Scenarii

Un cotidian influent a publicat zilele trecute o stire potrivit careia, pe pagina de Internet a ziarului -Dimineata-, oficios al PDSR, a aparut un articol care prevestea iminenta cadere a Guvernului Nastase. Contactat, ministrul informatiilor publice, Vasile Dancu, a spus ca respectivul articol este opera unor hackeri.

Acest fapt divers arunca o lumina stranie asupra ofensivei mediatice din aceste zile, ofensiva care acrediteaza daca nu un conflict, macar o tensiune a relatiilor dintre Cotroceni si Palatul Victoria. Hackerii sunt baieti destepti, dar nu isi bat capul cu politica si, pe deasupra, au si simtul umorului. Daca respectiva lucratura ar fi fost opera unor hackeri, pe pagina de Internet a ziarului -Dimineata- s-ar fi lafait o poza porno sau o exclamatie injurioasa. Articolul reprodus in presa se vrea insa o analiza si enumera argumente, axe de putere din Guvern (?!), informatii confidentiale etc. Un asemenea construct este evident o facatura prin care se incearca impunerea unei perceptii publice.

Intrebarea este, ca de obicei, cine trage sforile? Sunt cel putin doua variante de raspuns. Una, catre care inclinam, este aceea ca puterea insasi emite semnale false pentru a-si dezorienta si scinda opozantii: unii se vor orienta catre Cotroceni, altii catre Victoria si, in fine, al treilea grup va astepta rabdator declansarea pe fata a conflictului. Eficacitatea Ministerului Informatiilor Publice (singurul realmente eficace in aceste 100 de zile) este un argument in plus in favoarea acestei variante.

A doua varianta are o sursa difuza. Ea vine din nemultumirea si agresivitatea latenta a mai multor actori politici (personalitati, partide, sindicate, mass-media, dar si opinia publica). Aceasta varianta, argumentata pe larg in cele ce urmeaza, se bazeaza pe ideea ca intre doi centri de putere trebuie sa existe un conflict si pe urmarea ca, daca acest conflict nu exista, repetarea obstinata a ideii il va induce pana la urma.

Daca acest conflict este sau va deveni real (in urma unor diversiuni repetate), atunci el ar putea evolua pana inclusiv la sciziunea PDSR (dupa modelul desprinderilor Roman si Melescanu) si la sustinerea de catre Ion Iliescu a unui alt candidat decat Adrian Nastase la alegerile prezidentiale. Daca insa acest conflict nu este adevarat, diversiunile, din orice parte ar veni ele, vor avea cateva efecte neasteptate, printre care si cel al esuarii traiectoriei politice al actualului nr. 2 in PDSR, Nicolae Vacaroiu.


Criza politicului si fascinatia conflictului

Teoria politica defineste politicul ca o entitate transcendenta ale carei reprezentari se traduc prin ordinea politica si prin sistemul politic care o instituie. Ordinea politica se bazeaza pe conceptele de comunitate politica si consens, vazut ca atribuire si conformare a membrilor comunitatii la un sistem de valori. Ordinea politica nu poate exista in afara legitimitatii, organizarii, stabilitatii si presupune ca cetatenii si conducatorii lor sa aiba o viziune a interesului public. De asemenea, nu putem vorbi de o buna structurare a politicului fara un grad inalt de participare populara in problemele publice si in lipsa unor procedee eficace pentru reglarea dezvoltarii si controlarea conflictelor politice.

O scurta analiza a politicului in Romania determina o serie de concluzii nesteptate, care pot fi si explicatii pentru o mare parte dintre fenomenele politice autohtone. In primul rand, constatam fisurarea elementelor esentiale ale ordinii politice. Evident, nu vorbim de o situatie de dezordine cronica, vecina cu entropia, dar putem identifica elemente conjuncturale sau sectoriale care sugereaza ideea unei veritabile crize a politicului in Romania.

Cel mai important aspect este legat de participarea populara minima la probleme publice. Romanii au o cultura politica de tip traditional. Inca nu am avut ocazia de a constata o implicare extinsa si de durata a romanilor in actiuni civice pasnice. Reminiscente izolate ale unei culturi politice participative manifestate printr-un entuziasm debordant, stimulat de actiuni mediatice intense, dar scurt si fara efecte de substanta nu instituie participarea activa ca trasatura de identitate a romanilor. Mai aproape de firea romanilor este atitudinea de blazare si contemplare. In epoca postdecembrista, contemplarea a suferit insa o mutatie in sensul in care contemplatorul a devenit spectator, iar obiectul contemplarii, spectacolul insusi (fie el politic, mediatic, cotidian).

In Romania, spectacolul politic are o particularitate: nu mai poate exista fara o practica a conflictului. Iar in conditiile lipsei unor procedee rezonabile pentru controlarea conflictelor politice, corelata cu lipsa unei viziuni coerente asupra interesului public, conflictul devine o marca a identitatii societatii, o forma disimulata si perversa in care se mimeaza categoriile politicului, dar care in realitate este expresia cea mai adanca a crizei politicului.

Revolutia, ca eveniment fondator, mineriadele, crizele politice, desele confruntari politice duse dincolo de regulile jocului alcatuiesc tabloul universului politic conflictual romanesc.

(Re)introducerea rapida (si uneori stangace) a institutiilor si a mecanismelor occidentale explica, in parte, criza politicului. Din aceasta perspectiva, la fel ca in perioada 1848-1890, putem vorbi de o -criza de crestere-, de reeditarea fenomenului formelor fara (prea mult) fond.

Pe de alta parte insa, in analiza acestei crize a politicului romanesc nu se poate face abstractie de contextul regional, de diversele -mosteniri- (economica, sociala, culturala), dar mai ales de globalizare si de existenta unei uriase si extrem de eficiente retele a mass-media. O analiza completa a influentelor mass-media este greu de cuprins intr-un articol de ziar.

Aceste influente afecteaza insa pe toti politicienii romani in masuri diferite, unii patinand pe realitatea interna, altii pe cea internationala. Lipsa de aderenta la ambele laturi duce inevitabil la lipsa de coerenta a actiunii politice in chiar cadrul aceluiasi partid.


Iarna vrajbei noastre

De la etapa algoritmului la cea a Executivului monocolor, scena politica romaneasca traverseaza o perioada de reorientare. O data incheiat -anotimpul congreselor-, care a adus in dezbaterea publica subiecte legate de redefiniri interne (doctrinare si actionale) ale partidelor, acestea s-au retras brusc din lumina reflectoarelor.

Aceasta coborare a cortinei nu pare sa insemne nici macar o continuare a dezbaterilor -in spatele usilor inchise-. Dimpotriva: scena politica pare sa fi acceptat cu resemnare suprematia PDSR. In tot acest timp, partidul aflat la guvernare monopolizeaza relaxat canalele mediatice, pe care le transforma in mijloace de crestere a notorietatii ministrilor sai.

Linistea din spatiul public poate insemna relaxare pentru publicul consumator de politica si pauza pentru liderii politici. Dar pentru presa inseamna lipsa de informatii si, implicit, lupta pentru informatii. In acest context, mass-media devine o cutie de rezonanta, hipersensibila la toate nuantele unei banale declaratii si extraspeculativa la adresa oricarui eveniment.

Cum era si firesc, atentia se indreapta in primul rand catre liderii PDSR. Ipoteticul conflict dintre Iliescu si Nastase este frecvent speculat de mass-media, care analizeaza minutios fiecare declaratie a presedintelui, pentru a descifra in ea macar o aluzie nemultumita la adresa premierului. Uneori, desi aceste aluzii nu sunt clare sau sunt doar afirmatii interpretabile, media le trateaza ca pe declaratii de razboi si pregateste scenarii de scindare a PDSR.

In fond, apetitul pentru conflict este firesc pentru mass-media, stiut fiind faptul ca mesajele cu continut negativ au audienta cea mai mare, iar conflictele sunt – potential – generatoare de mesaje negative. Cum se explica insa expectanta imensa a conflictului in interiorul unei entitati politice care isi datoreaza forta inclusiv unitatii?

O explicatie se regaseste in peisajul politic monocolor evocat mai sus. O scena politica dominata de personaje apartinand aceluiasi partid, pozitionat imagologic prin atribute precum disciplina interna stricta si unitate de monolit, este o scena politica lipsita de conflict. Adica de ingredientul principal al politicii ca spectacol. Si atunci, conflictul care in mod normal se naste intre partidele politice care interactioneaza trebuie sa se transfere in interiorul unicului partid politic vizibil. De aici, asteptarea febrila a unui germen – oricat de neinsemnat – al vrajbei. De aici, descifrarea subtextelor si a intentiilor subversive din declaratiile actorilor principali ai acestei drame: Presedintele si Premierul.

Esenta conflictuala a politicii, pe de o parte, si substanta monocolora a vietii politice actuale, pe de alta parte, genereaza o frustrare manifesta a observatorilor spectacolului. Mai mult decat atat, creeaza dorinta de violenta – simbolica, desigur -, comparabila doar cu apetitul isteric pentru sange al spectatorilor unei corride in care taurul si toreadorul se imprietenesc la catarama in mijlocul arenei.

In cadrul acestei expectante intra si ideea conflictului dintre Adrian Nastase si Ion Iliescu. Realitate sau diversiune, in ambele ipostaze se pastreaza ipoteza initiala conform careia conflictul, simbolic sau nu, a devenit o prezenta reala in societatea romaneasca si o regula in mediul politic. Ulterior, partidele cauta conflictul, il stimuleaza, il creeaza, deoarece este cel mai eficient mijloc de asigurare a vizibilitatii. Societatea, adica piata actorilor politici, este complice la conflict, deoarece il cere ca pe o necesitate.

Conflictul Iliescu – Nastase este expresia nevoii de spectacol in spatiul politic. Intr-o societate in care totul este relativ, in care categoriile politicului si sistemele de valori sufera un proces constant de diluare, manipularea, intriga, delegitimarea sunt ratiuni ale supravietuirii societatii.

De fapt, fascinatia pentru spectacolul conflictual este demonstrata chiar de ideea conflictului Iliescu – Nastase. Lipsa unei Opozitii puternice, ca termen al relatiei conflictuale transfera confruntarea exclusiv in spatiul Puterii. Societatea romaneasca are oricum nevoie de conflict. Daca el este real, atunci instituirea publica a ideii ramane un simplu act de constatare. Ipoteza conflictuala este cu atat mai evidenta daca luam in considerare cealalta varianta, a inexistentei unui conflict real intre cei doi. In acest caz, inducerea publica a senzatiei este o actiune proactiva si expresia suprema a fascinatiei societatii romanesti pentru conflict.

Comportamentul imagologic al actorilor vizati pare a se mula pe aceste asteptari. Nu intamplator, jurnalistii au ce sa speculeze din luarile lor de pozitie.

Pana aici, cercul este complet: folosind jargonul economic, exista cerere si se naste – firesc – oferta. Numai ca imprevizibilul intervine si modifica radical aceasta configuratie. Iar imprevizibilul se numeste, de aceasta data, Traian Basescu.

Neintelegerile sale initiale cu Adrian Nastase au devenit, treptat, episoadele unui conflict perpetuu, care tinde sa se consacre imagologic in postura de conflict fundamental.

O data cu interventia acestei variabile noi, ecuatia se modifica: conflictul Iliescu-Nastase isi releva artificialitatea; altfel spus, devine din ce in ce mai clar ca este un conflict construit strategic si nu unul care se naste firesc din dinamica politica.

In schimb, conflictul Nastase – Basescu se clasicizeaza, se impune de drept in topul agendei publice. Mai mult, pare sa preia rolul de sublimare a nevoii de conflict politic.

Credibilitatea acestui conflict este maxima, iar daca ar fi sa trecem in revista doar cateva argumente, acestea ar fi: vocatia contestatara a personajului politic Basescu, divergenta clasica dintre PD si PDSR, teritoriul administrativ comun (care trebuie impartit) al celor doi.

Argumentul esential este insa altul: Basescu joaca un rol care se poate transcrie simplu: singur impotriva tuturor. Altfel spus, nu vorbim doar despre Basescu vs Nastase, ci despre Basescu vs Guvern, Basescu vs PDSR, in fine, Basescu vs Puterea. Intr-o reprezentare simbolica, rolul lui Basescu, astazi, este un fragment al rolului jucat de Vadim Tudor in anul electoral 2000.

Imaginea domnului Basescu isi consolideaza, la un nivel neatins pana acum, atributul de haiduc, de luptator care infrunta un adversar mult mai puternic. De obicei, acest luptator se asociaza cu fortele Binelui. Din traditie, din obisnuinta sau doar din reflexe mentale, probabil ca si Traian Basescu va fi asociat, in perceptia publicului, cu fortele Binelui.

Marea necunoscuta (de imagine!) a acestei povesti este: oare, in final, va triumfa, ca in povesti, Binele?!


Voda, boierii si lupta pentru putere

Romanii au avut, intotdeauna, o slabiciune aparte legata de -voda-. In conditiile in care in spatiul romanesc traditional au existat contraste atat de profunde la nivel macrosocial, intre elita si mase, incat acestea apareau ca doua lumi intre care comunicarea autentica era practic inexistenta, -Voda- incarna simbolul puterii -absolut benefice-, o putere care nu trebuia impartita cu nimeni, cu atat mai putin cu boierii. Acestia din urma au fost mult timp perceputi (si aceasta perceptie a fost accentuata de propaganda comunista) ca personaje negative, malefice, care urmareau deposedarea lui -voda- de putere. Mai mult, s-a ajuns la imaginea mitica a domnitorului pe un cal alb, care are o legatura speciala cu oamenii. Mitul, amplificat de comunism, sublinia caracterul bun prin excelenta al conducatorului (daca e ceva rau, au gresit cei din jurul conducatorului; iar daca liderul ar fi stiut, ar fi intervenit cu asprime).

Publicul are tendinta de a simplifica lupta politica si de a incerca sa o polarizeze. Atunci cand -la varf- se afla doua personalitati comparabile (din punctul de vedere al capitalului politic si de imagine), situatia pare instabila. Ca si in teoria jocurilor, atunci cand sunt doi actori, tendinta fireasca este ca unul sa domine relatia dintre ei. Inevitabil apare o polarizare, iar conflictul este iminent. Prin urmare, in functie de imaginea publica, unul dintre ei devine personaj pozitiv, iar celalalt personaj negativ. Real sau nu, conflictul se declanseaza…

In Romania moderna, aceasta situatie a fost intalnita destul de frecvent, ea fiind o personalizare fireasca a polarizarii politice existente. Forma in care s-a manifestat competitia pentru controlul absolut al puterii a variat.

Inca din secolul al XIX-lea, personajul caragialian Caracudi inventa, in Cismigiu, presupuse conflicte intre rege (Carol I) si Vizir (primul-ministru, I.C. Bratianu). In interbelic, s-a vorbit foarte mult despre relatia conflictogena dintre liderii PNT, Iuliu Maniu si Ion Mihalache.

Despre Ceausescu s-a spus ca a fost un -voda- care ar fi imbunatatit situatia romanilor, daca ar fi cunoscut realitatea. Dar se considera ca Nicolae Ceausescu nu stia ce se intampla de fapt in tara, nu stia ce fac in spatele lui ministrii si liderii partidului, in frunte cu Elena Ceausescu. Desi nu a fost exprimat in mod concret, la nivelul opiniei publice a existat un conflict intre sotii Ceausescu, in care el era personajul pozitiv, iar ea, personajul negativ.

Dupa revolutie, s-au inregistrat constant conflicte, directe sau indirecte, intre principalii actori politici, in special la nivelul conducerii executive. Presedintele si-a disputat mult timp rolul de conducator autentic cu primul-ministru. Viata primului guvern legitimat de alegeri a fost minata de conflictul dintre Iliescu si Roman. Un conflict indirect, de delimitare a teritoriului, de impartire a puterii. Rezultatul conflictului a fost debarcarea lui Roman, un personaj care atenta la suprematia lui Iliescu.

O astfel de competitie a avut uneori castigatori clari, indiscutabili (Iliescu in fata lui Vacaroiu si Constantinescu in fata lui Ciorbea). Alteori insa, presedintele nu s-a impus atat de clar in fata premierului, acesta din urma incercand chiar rasturnarea raportului de forte, care ar fi dus la transformarea Presedintiei intr-o institutie pur simbolica. Radu Vasile a fost primul, dupa Petre Roman, care a incercat sa se afirme ca centru de putere independent de Cotroceni.

Din foarte sumara enumerare de mai sus, observam destul de clar o tendinta rezultata din trasaturile temperamentale si de mentalitate ale romanilor. Astfel, se simte nevoia, mai ales dupa perioade de acalmie, de o intensificare acuta a activitatii politice, manifestata inclusiv prin elemente spectaculare. Oamenii au nevoie de spectacol politic, de conflicte, fie ele reale sau inventate.

Astazi, exista doar trei centre de putere autentica (legitimata inclusiv electoral). Ele sunt detinute de Ion Iliescu, Adrian Nastase si Traian Basescu, iar evolutia lor este greu de anticipat.

Un joc cu miza ridicata

In general, puterea poate implica doua tipuri de jocuri: cooperarea sau conflictul. Multi specialisti considera ca toate politicile implica conflictul. Si nu numai specialistii, ci si oamenii obisnuiti (mai ales in traditia culturii patriarhale). Intr-un joc cu suma zero, cum pare a fi cel al impartirii puterii politice (desi analiza poate fi nuantata), doi actori politici se gasesc in fata a foarte putine alternative. In general, puterea celor doi poate fi sporita prin actiuni de cooperare doar atunci cand cooperarea e in avantajul amandurora. Pe de alta parte, puterea lor variaza o data cu natura circumstantelor in care acestia se afla (spre exemplu, imaginea publica sau reputatia genereaza diferente specifice). Interesant e faptul ca, de cele mai multe ori, relatiile dintre doi actori politici implica atat conflictul, cat si cooperarea.

Teoria jocurilor a consacrat un joc anume (Chicken / Lasul), care demonstreaza complexitatea procesului de luare a deciziilor individuale atunci cand exista beneficii in urma cooperarii, dar de asemenea si in urma refuzului cooperarii. Nu intotdeauna alegerea rationala ofera cele mai mari avantaje.

Lupta pentru puterea politica are toate caracteristicile oricarei lupte pentru resurse (si aici vorbim de toate aspectele puterii: informatii, autoritate legitima, influente si motivatii). Atunci cand un partid politic castiga alegerile, lupta din interiorul partidului este si mai simpla, deoarece poate eluda necesitatea legitimitatii (obligatorie in lupta dintre partide). Distribuirea si redistribuirea resurselor tin mai putin, in interiorul unei organizatii, de elemente institutionale, cat mai degraba de legaturile interpersonale.

Miza -jocului- este controlul asupra puterii. Iar la noi conceptul de putere este, in continuare, perceput ca un substantiv aflat doar la singular. In Romania nu este inca inradacinata mentalitatea -puterilor-. Prin urmare, cei care ajung la putere, in urma unei dispute exterioare, cu alte forte politice, incep o lupta interna pentru distribuirea acestei puteri. Scopul final al acestei lupte este controlul absolut. Daca insa actorii politici tind a nu mai urmari acest scop (acceptand tot mai mult ideea divizarii puterilor), atunci opinia publica are nevoie de un control absolut al puterii. Si incearca sa stimuleze aceasta competitie, chiar si artificial.


In stiintele sociale nu se pot face experimente repetabile (circumstantele, intotdeauna diferite, nu permit acest lucru), iar predictiile sunt foarte greu de sustinut stiintific. Noi nu sustinem ca un asemenea conflict nu poate sa fie posibil de acum inainte. Vrem doar sa aratam ca, in conditiile actuale, existenta unui conflict real este putin probabila. Cat despre evolutia viitoare a relatiei dintre Iliescu si Nastase, orice afirmatie categorica ar fi o dovada de diletantism.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.