Bucuresti, duminica, 24 octombrie 2004, intersectia Dorobanti cu Stefan cel Mare. O femeie striga cat o tin puterile: -Dupa Iliescu si Nastase, acum vine si regele sa fure cot la cot cu comunistii, pe care inainte tot el ii injura. Iar eu nu am nici macar o camera unde sa locuiesc-. Lumea trece grabita, indiferenta. O privesc, consternat, pe femeie, amintindu-mi de ianuarie 1990, cand exact la aceeasi intersectie demonstram, alaturi de vreo mie de studenti de la Politehnica, impotriva lui Ilici. Venisem dinspre Piata Victoriei, indreptandu-ne catre kilometrul zero al libertatii noastre, Piata Universitatii. Aveam carnetul de student in maini, pentru a nu permite infiltrarea -provocatorilor-. Nu a fesenistilor pe care, oricum, era usor sa ii recunoastem, cat a regalistilor ce doreau sa asocieze demonstratiile studentesti anti-Iliescu cu asa-zisa noastra dorinta de a reinstaura monarhia. De la un balcon, cineva arunca un ghiveci cu flori, lovind un tanar. In momentele de panica produse, cativa colegi au vrut sa-l pedepseasca pe nemernic. Cu greu, studentii s-au calmat. Telul nostru nu era razbunarea. Doream insa ca nimeni, nici Iliescu, nici ex-regele, nici liberalii, nici taranistii sa nu ne confiste idealurile pentru care murisem in decembrie. Eram tineri, radicali, gata sa murim pentru Romania. Stiam insa atat de putin despre poporul pentru care iubeam libertatea.
Cativa ani mai tarziu l-am intalnit pe Mihai I in Toronto. Timp de vreo cateva saptamani, asa-zisa comunitate a romanilor din Canada stransese bani ca sa-i ofere cadou un computer Apple, pentru resedinta Sa de la Versoix. Aparatul costa patru mii de dolari, suma cu greu stransa, dupa o campanie care mizase pe ideea ca -regele e sarac-. Apogeul vizitei sale la Toronto a fost o intalnire, in sala unui hotel luxos, cu protipendada romanilor din metropola. Doua sute de dolari tacamul, si ocazia de a-L vedea in carne si oase pe -cel care urma sa il dea jos pe Iliescu-. Regele, imbatranit si obosit, a rostit cateva fraze pompoase, ce-l incriminau pe Ion Iliescu, -cel care furase revolutia si instaurase neocomunismul in Romania-. Aplauze frenetice, lacrimi de speranta, veterani de razboi tremurand de emotie, apoi o veste cazuta ca un traznet: dragi comeseni, tocmai s-a anuntat, in tara, ca Iliescu se retrage din politica. Sala a izbucnit intr-un vacarm de nedescris. Nimeni nu si-a dat seama ca era vorba despre o gluma proasta. Cateva sute de romani imbracati la patru ace au scandat, minute in sir, tot felul de mesaje anti-Iliescu si prorege. Nu stiu de ce, dar in momentele acelea mi-am amintit de congresele PCR. Mi-am amintit de delir.
A doua zi, impreuna cu un coleg de la un cotidian canadian, am vorbit cu regele Mihai in apartamentul unde fusese cazat in Toronto. Era extrem de lucid si de bine informat in ceea ce priveste perioada interbelica. In schimb, Majestatea Sa batea campii cand vorbea despre prezent. Nu stia aproape nimic despre politicienii zilei, cei pe care, la urma urmei, ii critica inversunat, dar difuz. Iliescu era individul pe care, cu certitudine, Mihai I il detesta cu toata fiinta. Nu, nu exista nici o cale de discutie cu Iliescu sau cu cei care -ii furasera Tara-.
Saptamana trecuta, familia regala a acceptat cele 30 milioane de euro pe care statul roman i le-a oferit. E mult? E putin? Sechelariu a strans o avere asemanatoare in cativa ani. Toti regii Romaniei, in marea lor nepricepere, in trei sferturi de secol. Undeva, intr-o intersectie din Bucuresti, o femeie nu are ce manca. Privind-o, am stiut ca regele ei a tradat-o. Nu Iliescu, nici Nastase, carora oricum nu le poti cere sa fie regii sufletelor infometate. Atunci cand o corabie este batuta de furtuni, capitanul, fie el si iesit la pensie, nu are voie sa plece de langa fostii sai mateloti. Or, regele Mihai a plecat. Incep sa cred ca Tara nu a pierdut decat 30 milioane de euro. Nimic mai mult.
Curentul a primit „Distinctia Culturala” din partea Academiei Romane
