Acasă Special Jean Moscopol – dizidentul de pe portativ

Jean Moscopol – dizidentul de pe portativ

DISTRIBUIȚI

Dizidentul este, de obicei, o personalitate care se opune, prin vorbe și prin fapte, unor realități, în cele mai multe cazuri, de natură politică, pe care contestă prin tot felul de mijloace și cu argumente, inclusiv de natură ideologică. Așa este de obicei. Dar, uneori, cel care pornește pe calea dizidenței își alege alte modalități de exprimare. Spre exemplu muzica. Iar atunci, ajuns la un public larg, protestul său pătrunde peste tot și rămâne de neuitat. La noi, dizidentul „de pe portativ“ s-a numit Jean Moscopol. Acum, doar bunicii noștri își mai amintesc de el. Iar dintre tineri, numai aceia care mai sunt, încă, fascinați de vremea în care Bucureștiului i se mai spunea și „Micul Paris“.

Actualitatea unor vechi șlagăre

{youtube}09mB97c-w9U{/youtube}

Solistul de muzică ușoară este, de obicei, un personaj frivol care, înconjurat de simpatia și dragostea admi­ratorilor, trăiește clipa, fără a-și complica viața cu„mofturi“ politice. Moscopol a fost un personaj de excepție, unul dintre puținii care s-a abătut de la această regulă. Și a făcut-o într-o perioadă dură, când ciubota bolșevică sugruma, deja, sufletul și mintea românească. Considerat a fi un demn urmaș al marelui Constantin Tănase, Jean Moscopol a fost, în primii doi ani de după cel de al doilea război mondial, unul dintre cei mai corozivi critici ai „Tovarășilor comuniști“, slugi și executanți fideli ai ordinelor venite de la Răsărit. Apoi, prin 1947, el a părăsit România lovită, pentru multe decenii, de cel mai cumplit coșmar al istoriei noastre recente. Însă, chiar și ajuns în „lumea liberă“, Moscopol nu i-a uitat pe cei de acasă. Aflat în SUA, a continuat să critice primitivismul noii puteri politice instalate la București. Mai mult decât atât, unele dintre cupletele sale ținteau mult mai departe, către Moscova, direct spre birourile lui Stalin. Am putea crede că, scăpat de amenințarea infernului comunist, lui Moscopol îi dădea mâna să-i critice pe nemernicii care puseseră călcâiul pe grumazul României. Nu este chiar așa: se știe foarte bine că nici unul dintre cei considerați dușmani ai „poporului“ nu era ferit de ura „puterii proletare“ care putea, oricând, să-i trimită pe urme asasini „teleghidați“, criminali pentru care distanța nu însemna mare lucru: Stalin l-a urmărit pe Troțki peste tot și l-a ucis undeva, la celălalt capăt al lumii. Iar el nu este singurul caz. Peste multe decenii, puterea ucigașă a Securității lui Ceaușescu s-a întins, și ea, mult dincolo de granițele României socialiste.
În ceea ce-l privește pe Moscopol, comuniștii români l-au urât într-atât de mult încât au făcut tot posibilul să-i șteargă orice urmă a existenței. Și în bună parte au și reușit: puține lucruri se mai știu acum despre el. Nu l-au putut șterge, însă, și din mintea celor care l-au admirat. Dar și a celor pentru care, cupletele sale satirice ascultate, pe ascuns, la posturile de radio străine, au fost una dintre foarte rarele proteste împotriva regimului bolșevic din România. Din păcate, nici culturnicii zilelor noastre nu fac, mai nimic pentru a-l readuce în mintea noastră. Nici nu au de ce: multe dintre memorabilele lui vorbe, puse pe muzică, par să descrie chiar situația din zilele noastre. Iar asta pentru că, și astăzi: „Când ești fire arivistă/ Și-ai și-un caracter sinistru/ Poți ajunge repede ministru“. În altă parte, Moscopol pare că vorbește exact despre democraticul nostru Parlament: „Ce frumoasă e este viața/ Când ești chior și prost ca țața/ Și ajungi din potcovar/ În guvern subsecretar.“ Vi se pare cunoscut personajul? Bine­înțeles: chiar dacă Moscopol nu-i spune pe nume, îl regăsim, cu siguranță, între politrucii de azi. Și nu unul singur ci multiplicat într-o întreagă menajerie.

Sfârșitul „Micului Paris“

Sfârșitul perioadei interbelice: presimțind parcă urgia deceniilor urgie care aveau să vină, bucureștenii trăiau sfârșitul de vis al „Micului Paris“. Erau niște vremuri sclipitoare, când  viața avea ceva din subtilitatea și savoarea unei cupe de șampanie. Acum, în vremurile deșălatei noastre democrații, când ni se pare că le-am văzut și le știm pe toate dar trăim într-o lume fadă, plămădită din plasticul cel mai ieftin, cei care mai sunt încă fascinați de legendele „Micului Paris“ n-au cum să nu fi auzit de Jean Moscopol. Pe vremea lui, Bucureștiul era o capitală cu adevărat europeană. O capitală care-și trăia, însă, ultimii ani de strălucire și eleganță. Un oraș superb, fascinant în decadența lui, marcată de pecetea unui sfârșit de lume care bătea. Planeta era, deja, zguduită de cel mai devastator război din istorie. Un război la capătul căruia lumea avea să se schimbe definitiv. Dar, exact în acele vremuri tulburi, bucureștenii păreau să fi adoptat inconștiența frivolă a vechilor  bizantini care, asediați de oștirile otomane, își așteptau sfârșitul discutând despre sexul îngerilor. Cu singura deosebire că bucu­reștenii au ales distracția. Ostașii noștri erau, deja, pe fronturi îndepărtate, unde mulți aveau să-și lase oasele. Cu toate acestea, pentru majoritatea bucureștenilor, acel război cumplit părea foarte departe, undeva într-o cu totul altă lume. Iar Bucureștiul încă mai trăia ca în vremurile bune: seară de seară restaurantele de lux, dar și bodegile de cartier erau veșnic pline. Pe atunci, existau localuri pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Erau orașul despre care muzicologul George Zbârcea avea să spună: „București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii.“ Ceea ce azi noi numim show-biz, exista și pe atunci. Iar marile lui vedete erau Maria Tănase, Grigoraș Dinicu, Vasile Cristian, Zavaidoc, Ioana Radu sau Rodica Bujor. Foarte tânăr pe atunci, eternul Gică Petrescu își câștigase, deja, admiratorii fideli, care nu l-au părăsit niciodată. Printre toți aceștia, Jean Moscopol, făcea o figură cu totul aparte. Era un bărbat frumos, elegant ca un lord englez,  muzician plin de har, iubit și admirat de toată „lumea bună“ care venea, seară de seară să-l asculte vrăjită.

Un grecotei talentat

Pe numele lui adevărat Ioan Moscu, cel devenit celebru ca Jean Moscopol, s-a născut la Brăila, pe 26 februarie 1903. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era născut în Mesembria. A fost un copil isteț, atras încă de mic de muzică. Liceul l-a făcut la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine. După liceu a venit la București, unde s-a înscris la Politehnică. Dar tot atunci a cântat la „Zissu“ unul dintre cele mai elegante și celebre restaurante ale vremii. În paralel a lucrat ca muncitor practicant la Întreprinderea Optică „Lares“. Iar șefii de acolo l-au trimis la specializare, la Berlin. Acolo a urmat și cursurile „Conse­rvatorului“ din capitale germană. Revenit în țară a frecventat, în paralel, cursurile mai multor facultăți, inclusiv la Facultatea de Aeronautică. Dar, indiferent ce a făcut și unde a lucrat, muzica a fost marea lui  pasiune.  A făcut înregistrări la radio dar a cântat și în cele mai selecte localuri din Capitală, unde publicul îl diviniza. De fapt, Moscopol era un soi de „one man show“ cu o vervă rar întâlnită. Ca artist era un personaj cum rar s-a mai văzut: avea o voce superbă și se acompania la pian, banjo, piculină și chitară. În spectacole, vorbea cu publicul pe care-l distra în fel și chip. Mai era celebru și pentru „trilurile“ lui fluerate, pe care le integra în cântece. Se spune că, atunci când se ducea să cânte la Brăila, publicul își aducea scaune de acasă. A concertat și în străinătate unde  cântecele i-au fost înregistrate la câteva dintre cele mai celebre case de discuri. Apoi, după 1945, peste România s-a prăvălit tăvălugul bolșevic. Au început vremuri cumplite, în care majoritatea românilor au învățat să tacă. Iar cei care n-au făcut-o au ajuns în pușcării sau la Canal. Moscopol a fost printre foarte puținii care nu și-a ținut gura: a compus și a cântat balade și cuplete anticomuniste, în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Protejat de imensa lui celebritate, a scăpat, ca prin minune, nearestat. În 1947, ajutat de celebra actriță Elvira Popescu a plecat în exil, mai întâi la Paris, apoi în Germania, unde a colaborat cu „Europa Liberă“. Ulterior s-a stabilit la New York, unde a trăit până în 1980, când a părăsit, definitiv, această lume.

Sadoveanu, nume de ocară

Moscopol și-a adunat cupletele într-un album pe care, l-a și numit „Tot ce-i românesc nu piere“. A fost un critic extrem de caustic al regimului bolșevic instalat la București, un critic care n-a iertat pe nimeni „de la vlădică, până la opincă“. În cupletul sugestiv intitulat „Patriarhul roșu“, Moscopol își schimbă vocea și cântă, pe nas, popește: „Justinian, zis și Marina, e cel mai cuvios creștin,/ Umblă crai cu limuzina, și se-nchină, la Kremlin./ Patriarh el se numește, și-al Bisericii chiriarh,/ Și culmea că nu roșește, că-i sovieto-patriarh. (….) / Că Marina, Preasfinția, n-a roșit nici un moment, / Când a spus, că România, azi e stat independent./ (…) / Doamne Sfinte, Te îndură, de poporul Tău român,/ Și îi bagă pumnu-n gură, patriarhului păgân.“ Tot Moscopol a făcut și „traseul profesional“ a al unui activist bolșevic: „Când sovieto-comitetul / Îți cere-auto­portretul/Asta-i semn că nu-i mai placi /Și autocritică ai să-ți faci. / După ce-ti găsesc ei buba / Urmează autoduba. /Si-apoi toată istoria /Se termină cu autopsia.“ Decenii la rând, elevii au învățat la școală despre Mihail Sadoveanu. Dar abia după 1990, am avut posibilitatea să aflăm câte ceva despre ticăloșia celui căruia, încă i se mai spune „Ceahlăul literaturii române“. Moscopol îl cunoștea, însă, cu mult mai bine: „Ce frumos e să ai ceafă/ Și de la soviete leafă/ Să fi frate cu dușmanu/ Și să să-ți zică Sadoveanu“. Bineînțeles că Sadoveanu nu e singurul: „Ce frumoasă e este viață/ Când nu te apucă greața / Să-i tot perii pe intruși / Și să-i tămâiezi pe Ruși / Bălăceanu te numești“. Recunoașteți „personajul“? Bineînțeles că-l recunoașteți, exact la fel cum și CNSAS i-a recunoscut  „rangul“ de turnător la Securitate. Este drept că odioasele „cartele“ de la începutul anilor 50 au dispărut de mult în negura vremurilor. Dar vorbele lui Moscopol, valabile atunci, sunt la fel de actuale și în zilele noastre. Este vorba despre cupletul „Foaie verde de cartelă“: „Foaie verde de cartelă/ Cică toți mâncăm franzelă/ Și când colo-n PRR/ Statul mare hoț cum e/ Umblă iar cu șahăr-mahăr/ A retras cartelele/ Și-a băgat tichetele/Și la pâine și la zahăr/ Radio București grăiește/ Cine întreabă nu greșește/ Dacă Radio ne poftește/ Întrebăm și noi firește/ Statul hoț și porc de câine/de ce ia de la țărani/ Grâu cu 28 de bani, / Și ne ia doi lei pe-o pâine.“ Șase decenii au trecut de atunci. Decenii lungi în care România trecut de la RPR la RSR, a ieșit din comunism și, cică, a revenit la capitalism. Dar, cu toate astea, după cum zilnic simțim, chiar pe pielea noastră, statul a rămas tot un „porc de câine“.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.