Acasă Special Minciunile Revoluției: Generalul Milea, un criminal ridicat la rangul de erou

Minciunile Revoluției: Generalul Milea, un criminal ridicat la rangul de erou

DISTRIBUIȚI

Propaganda oficială ni-l prezintă pe generalul Vasile Milea, chiar și acum, ca pe un tragic erou care, pus în fața ordinului de a trimite Armata să tragă în popor, a preferat să-și sacrifice propria lui viață. Așa ni s-a spus atunci, în ziua de 22 decembrie 1989, așa credem și în ziua de azi. Astfel se face că,  și acum, după un sfert de secol de la acele evenimente cumplite, ultimul ministru comunist al Apărării Naționale are parte de toată cinstirea cuvenită unui erou-martir al neamului românesc. Motiv pentru care, în ciuda protestelor unora dintre adevărații revoluționari, un important bulevard din Capitală îi poartă, și acum, numele. În plus, în fiecare orășel cât de cât mai răsărit exista câte o arteră principală de circulație, stradă sau tot bulevard, numită „Vasile Milea”. Dar, în ciuda acestui fapt, documentele din arhive precum și dosarele procurorilor care au anchetat dramele Revoluției ni-l prezintă pe general într-o cu totul altă lumină: departe de a fi un erou idealist, care s-a opus ordinelor ucigașe date de mai marii fostului regim, Vasile Milea a fost doar o „rotiță” a sistemului, un executant obedient care nu a făcut absolut nimic pentru a împiedica reprimarea mișcărilor de protest. Mai mult decât atât, conform spuselor unor martori oculari, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, el ditamai ministrul, a coborât în stradă și s-a implicat, personal, în actul de comandă al forțelor militare care au intervenit, cu duritate, împotriva revoluționarilor din București care ridicaseră baricada din fața Hotelului Intercontinental. Iar pentru aceasta, el ar fi fost felicitat chiar de către Elena Ceauşescu.

Istoria ca o poveste

Derulate în mai multe „reprize”, anchetele privitoare la Revoluție au demonstrat că, atunci, în ultimele zile ale regimului comunist, Armata a constituit una dintre cele mai dure forțe de represiune ale mișcărilor de protest. Armata a fost cea care, începând cu noaptea de 16/ 17 decembrie, a înecat Timișoara în sânge. Și tot militarii Armatei au fost cei care au însângerat centrul Bucureștiului, în noaptea de 21/22 decembrie 1989. Apoi, brusc, a venit dimineața de 22 decembrie când, în jurul orelor 10,50 pe ecranele televizoarelor a apărut crainicul Ion Marinescu care, cu o voce sacadată, ca de robot învârtit cu o cheiță, a anunțat că ministrul Apărării Naționale, generalului Vasile Milea „a fost găsit vinovat de trădare, şi s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe”. Vestea a căzut ca un fulger, iar „bursa” diversiunilor a lansat zvonul că, în realitate, ministrul Milea ar fi fost asasinat din ordinul lui Ceaușescu. Fapt care, printr-o ciudată răsturnare de imagine, a preschimbat întreaga Armată într-o victimă a regimului represiv. Motiv pentru care, la doar câteva ore după fuga lui Ceaușescu, românii au ieșit pe străzi strigând, bezmetic, „Armata e cu noi”. Iar asta în ciuda faptului că, în zilele anterioare aceiași „Armată” scăldase țara în sângele unor victime nevinovate. Peste alte câteva ore, FSN-ul, dar și Ion Iliescu însuși, au anunțat, tot prin intermediul televiziunii, că generalul Vasile Milea este un „Erou-martir”. Motiv pentru care, peste alte câteva zile, ultimul ministru comunist al Apărării Naționale a fost înhumat, cu onorurile militare cuvenite unui mare erou.

O anchetă în două „reprize”

Moartea generalului Vasile Milea este considerată, chiar și acum, după aproape un sfert de secol, una dintre enigmele Revoluției din decembrie 1989. O primă anchetă, extrem de superficială, a fost efectuată chiar în ianuarie 1990. Atunci, fără a lua în calcul o serie de probe care, deși mai erau încă accesibile, au fost ignorate în mod flagrant, procurorii militari au stabilit că, întradevăr, ministrul Vasile Milea s-a sinucis, din nu se știe care motive. Apoi, în 2004, Parchetul Militar a reluat ancheta dar, în lipsa unor probe semnificative care dispăruseră, deja, în cei 14 ani trecuți de la moartea generalului, verdictul a rămas același: sinucidere. Totuși acea nouă anchetă a avut și niște merite: în cursul ei, procurorii au audiat, pentru prima dată, o serie de martori care au descris ultimele ore din viața lui Milea. Dar, în același timp, l-au descris și pe „eroul-martir” exact așa cum a fost el în realitate: un executant fidel al ordinelor criminale primite de la vârful PCR, inclusiv cele date, personal, de soții Nicolae și Elena Ceaușescu.
Unul dintre martorii audiați în cursul celei de a doua anchete, a fost Dan Plăvițu care, în decembrie 1989, era ofițer, cu gradul de căpitan, în Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. Acesta le-a relatat anchetatorilor că, pe 21 decembrie 1989, a fost trimis, alături de colegii Tufan, Răducu și Stan, la sediul CC al PCR, cu ordinul de a se pune la dispoziția ministrului Apărării Naționale. După ce au ajuns acolo și după ce și-au instalat aparatura de telecomunicaţii, un ofiţer din grupa operativă le-a adus la cunoștință că vor lucra sub indicativul „Rondoul”. Conform planurilor de operații valabile pe timp de război, acest indicativ îl reprezenta pe ministrul Apărării Naționale, indiferent cine ar fi fost el. De asemenea, li s-a adus la cunoștință că ei erau cei care urmau să țină legătura cu efectivele militare dislocate în diferite puncte ale Capitalei. Privitor la acest aspect, Plăvițu a declarat că, având ordin doar să asigure liniile de comunicații cu aceste efective, transmisioniștii nu cunoșteau „care era tăria acestor forțe şi nici căror unități le aparțineau.”. Dar și că în urma acestui fapt, recunoaşterea şi transmiterea mesajelor s-au făcut conform indicativelor codificate care le fuseseră aduse la cunoştinţă: „Din câte îmi amintesc, au fost circa zece astfel de indicative”. Așadar, circa zece unități militare.

„Rondoul” și primele salve

În acest context, martorul Plăviţu le-a mai relatat anchetatorilor: „Reţin că în seara de 21 decembrie 1989, târziu, dar în mod sigur înainte de a se fi auzit primele focuri de armă din oraş, în biroul nostru, al transmisioniștilor, a venit generalul Vasile Milea. El ne-a ordonat verbal să transmitem către indicativele de apel ce ne fuseseră indicate şi cu care stabilisem deja legăturile, să nu se deschidă focul decât la ordinul «Rondoului». Nu a făcut alte precizări şi nu a cerut să i se raporteze despre executarea acestui ordin. Am procedat conform dispozițiilor ministrului, dar am constatat că unele indicative de apel, respectiv efectivele şi forţele cu care intram în legătură radio, nu ştiau cine este «Rondoul». Ulterior, această situaţie a fost remediată.” În continuarea depoziției sale, Plăviţu a vorbit despre momentul în care a început să se tragă în centrul Capitalei. „După transmiterea acestui ordin, îmi aduc aminte că eram la etajul şase al sediului CC al PCR când au început să se audă focuri de armă dinspre Piaţa Universităţii. De acolo am auzit o adevărată canonadă şi am văzut traiectoriile gloanţelor trasoare, care erau în sus şi oblic. În mod cert am văzut că unele gloanţe loveau zidurile clădirilor. Am fost surprins de ceea ce se întâmplă, pentru că nu primisem vreo dispoziţie privitoare la un ordin de deschidere a focului pe care să-l fi transmis mai departe, aşa cum ne ceruse ministrul Apărării Naţionale. Am dedus că acest ordin fusese dat de generalul Vasile Milea, dar folosindu-se un alt canal de comunicaţii decât grupa noastră.” Așadar, „eroul Milea” a ordonat deschiderea focului. Atâta doar că a făcut-o pe alte „canale de comunicare”. În continuarea depoziției, martorul Plăvițu oferă o altă descriere, chiar și mai concludentă în ceea ce privește implicarea „eroului-martir” Vasile Milea în dramele din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Este vorba despre un episod care demonstrează că departe de a fi acționat doar mânat de frica lui Ceauşescu, generalul Vasile Milea a făcut-o şi pe cont propriu, din proprie inițiativă. O depoziție dramatică în urma căreia imaginea unui Vasile Milea obedient și fidel executant al ordinelor „Comandantului suprem” nu mai are absolut nimic în comun cu acel Milea sensibil care şi-ar fi înecat în hohote de plâns remușcările pentru represiunea desfășurată în acea noapte în centrul Bucureștiului. Iată ce a declarat Plăvițu în fața anchetatorilor: „Pot localiza cea de-a doua mea întâlnire cu generalul în jurul orelor 23:00-24:00. Atunci, ministrul Milea, îmbrăcat în ţinută militară şi purtând o scurtă îmblănită, a intrat în biroul nostru şi mi-a cerut să iau un radio-telefon şi să-l însoţesc, ceea ce am şi făcut. Pe timpul deplasării către ieșire, cu noi a mai mers încă un bărbat, pe care însă nu mi-l amintesc cine era. Acesta ne-a ajuns din urmă aproape de clădirea CC al PCR. Cred că acest ofiţer era unul dintre aghiotanţii ministrului. Pe drum, spre ieşirea din clădire, generalul Milea era încordat, însă hotărât în ceea ce avea de făcut. Aproape că vorbea de unul singur şi, fiind la cel mult un pas sau doi în spatele lui, l-am auzit desluşit în timp ce afirma : «Vă arată tata Milea ce înseamnă un tanc!». La ieșire am fost ajunşi de acel ofiţer de care am vorbit mai sus, care mi-a cerut să-i dau radio-telefonul, eu executându-mă. El mi-a spus că îl va însoţi pe ministru, eu urmând să mă întorc. Ceea ce am şi făcut.” Ulterior, s-a văzut că „tata Milea” chiar le-a arătat, cu adevărat, bucureştenilor ce înseamnă un tanc, ba chiar mai multe. Plăvițu a mai relatat că, întors în sediul CC al PCR, s-a întâlnit, după un timp, cu colegul său Marius Tufan, abia revenit şi el de pe „teren”: „Tufan mi-a relatat foarte sumar, fiind emoționat şi chiar speriat, că fusese cu ministrul Apărării în zona Hotelului Intercontinental. Acolo el a văzut oameni căzuţi la pământ, mult sânge pe jos. Tot acolo, el văzuse şi maşini care ardeau, inclusiv una de pompieri, dar şi faptul că baricada fusese spartă cu tancul. Era deosebit de marcat de cele văzute, el fiind primul dintre cei apropiaţi ca preocupare profesională care ne-a relatat că văzuse morţi şi răniţi, dar alte detalii nu ne-a mai dat.”
În plus față de toate acestea, Plăviţu a mai relatat despre un fapt care demonstrează că, departe de a fi fost nemulțumită de „activitatea” lui Milea, Elena Ceaușescu l-a și lăudat, în cursul acelei nopți de pomină: „După ce tragerile au încetat, la un moment dat, în biroul nostru a intrat Elena Ceauşescu, urmată de mai multe persoane, pe care nu le cunoşteam. Ea ne-a întrebat dacă i-am prins pe toţi şi ne-a cerut să acţionăm în continuare pentru a-i prinde «pe toţi derbedeii ăştia». Exact acestea au fost cuvintele Elenei Ceauşescu. Ştiu că a dat mâna cu unul dintre noi, dar nu pot preciza cu cine anume. Era mulţumită de modul în care acţionase Armata şi chiar ne-a felicitat. Apoi a părăsit încăperea.”
Un alt martor, participant direct la evenimente, a fost locotenent-colonelul (în rezervă) Ion Stroe care, alături de colegii săi Vătămănescu şi Sârbu, era cel de-al treilea om desemnat să-i asigure protecţia şi paza generalului Vasile Milea, deoarece, în calitatea sa de ministru, avea rangul de demnitar. Calitatea în care a fost alături de ministru chiar mai mult timp decât martorul Plăvițu. Concret, Stroie le-a declarat anchetatorilor că: „Ajunsesem ca generalul Milea să comande efectiv trupa împotriva demonstranţilor. Noi mergeam printre rândurile de militari şi ministrul îi îndemna să avanseze spre baricadă. Era foarte agitat şi tensionat. La circa o oră de la venirea noastră, acolo au sosit mai multe cisterne ale pompierilor şi, de asemenea, au fost şi acestea coordonate, la un moment dat, tot de generalul Milea. Atunci l-am văzut pe ministrul Milea bătând cu palma în portiera unei astfel de maşini şi îndemnând şoferul să se apropie cât mai mult de baricadă şi să dirijeze jetul de apă împotriva acesteia şi a manifestanţilor căţăraţi pe ea.” Ei bine, acesta a fost Vasile Milea, „eroul-martir” care le-a arătat bucureștenilor „ce înseamnă un tanc”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.