Unde greșesc țările sărace ale lumii

Cum ajunge o țară să fie bogată sau săracă și mai important, cum de persistă în starea de sărăcie, fără a găsi drumul spre afirmarea financiară și creșterea nivelului de trai, este o întrebare care a generat analize și publicații semnate de cele mai marcante figuri academice la nivel global. Secretul, ne permitem să îl numim astfel având în vedere numărul scăzut al celor care îl aplică, stă în instituțiile fiecărei țări și nu în resursele naturale, bogățiile sau oamenii acesteia, așa cum am fi tentați să credem.
Pornind așadar de la opiniile experților economiști, Jared Diamond publică secretul bogăției unei națiuni în „The New York review of books“, având la bază lucrarea „Why Nations Fail“ („De ce greșesc națiunile“) semnată de Daron Agemoglu-profesor de economie la MIT și James Robinson, profesor de economie la Harvard.
Contrar așteptărilor multor români, cea mai săracă țară din lume nu este România ci Burundi, unde venitul mediu anual pe cap de locuitor este de 170 USD, în timp ce Luxemburg se bucură de un venit anual pe cap de locuitor de 84.290USD, conform datelor Băncii Mondiale. De ce stau lucrurile așa și cum se face că există o diferență atât de dramatică între nivelul de trai al locuitorilor celei mai sărace țări și cel al locuitorilor din Luxemburg, este și întrebarea la care Acemoglu și Robinson încearcă să găsească răspuns.
Secretul, spun experții, stă în instituțiile statului care sunt împărțite în „instituții bune“ și „instituții rele“. Instituțiile considerate „bune“ sunt cele care creează legi și practici care să aducă motivație cetățenilor unui stat și să contureze mediul propice afirmării profesionale. Astfel, oamenii cărora li se acordă posibilitatea și motivația desfășurării unei activități productive care să le aducă un câștig semnificativ, dezvoltă dorința de îmbogățire și productivitatea în muncă ceea ce ar duce și la îmbogățirea țării căreia îi aparțin. Printre instituțiile economice bune se numără protecția proprietății private, predictibilitatea respectării contractelor, oportunitățile de a investi și de a păstra controlul asupra capitalului propriu, controlul inflației și convertibilitatea valutară. Un aspect important este oferirea oportunităților de investire a banilor câștigați, lucru ce multiplică semnificativ determinarea forței de muncă la nivel național. Așa cum opusul acestor factori benefici, duc inevitabil la sărăcia populației și deci, la cea a țării.

Exemplul coreean

Teoria prezentată de economiști este ușor de verificat dacă luăm cazul Coreei de Sud și Coreei de Nord, după 1945, care au fost separate prin așa numitul „experiment sociologic natural în zona de frontieră“ unde populația era inițial uniformă și nivelul de trai asemenea. Astfel granița politică a separat instituțiile politice și economice diferite care, în timp, și-au urmat propria traiectorie și au avut rezultate cât se poate de diferite asupra celor două state și nivelului de trai al cetățenilor. Pornind de la astfel de exemple, putem generaliza că instituțiile bune sau rele explică deosebirile în ceea ce privește bogăția dintre națiuni.
De ce unele tari s-au ales, însă, cu instituții bune, în timp ce alte țări nu au avut un asemenea noroc? Cel mai important factor, arată Jared Diamond, e reprezentat de durata istorica a unei forme de guvernare centralizată. Până la apariția primelor state ale lumii, în jurul anului 3.400 î.Hr., toate societățile omenești erau organizate în ginți sau triburi, fără nici un fel de instituții economice complexe de guvernare. O istorie consistentă a unei forme de guvernare centralizată nu garantează prezența unor instituții bune, însă, cel puțin, o permite. O istorie statală scurtă face apariția unor astfel de instituții foarte puțin probabilă. Nu poți să introduci, într-o țară, un număr de instituții și să te aștepți ca oamenii să le adopte instantaneu, dând uitării întreaga lor istorie tribală.
Pentru argumentarea acestui aspect ne putem folosi tot de exemplul Coreei de Sud pe care o putem compara cu Ghana, ambele state fiind la fel de sărace în urmă cu 50 de ani. Se demonstrează pe acest exemplu că țările cu o istorie mai lungă de guvernare statală cum este Coreea de Sud, au reușit să atingă un nivel de trai decent într-un timp mult mai scurt decât țările cu o statalitate foarte tânără așa cum este cazul Ghanei.

„Blestemul resurselor naturale“

Un alt aspect este legat de moștenirea naturală a fiecărei țări, ce influențează și ea gradul de sărăcie sau dimpotrivă, al statului respectiv. Paradoxal însă, țările mai bogate în resurse naturale au avut parte de instituții mai proaste, transformându-se în „mine“ din care țările colonizatoare au extras bogății importante. În cartea analiștilor economici americani, acest fenomen este numit „blestemul resurselor naturale“ care ilustrează cum țările ce dețin astfel de resurse de petrol, lemn sau resurse minerale, au devenit mai sărace decât țările care nu au bogăția lor naturală, dar care au știut să exploateze. Acest lucru a fost posibil prin promovarea și dezvoltarea instituțiilor pe care autorii le numesc „rele“, care preaslăvesc corupția, războiul civil, inflația și neglijarea sistemului educațional, lucruri ce face țările respective dependente de resursele epuizabile.
Regimul de guvernământ este o altă latură a ecuației care ne conduce la identificarea virusului care menține unele state în sărăcie pe perioada deceniilor și chiar secolelor. Conform lui Diamond, un regim dictatorial nu va genera niciodată o dezvoltare pe termen lung a țării, bazându- pe instituții economice de tip „minier“, însă pot avea creșteri economice pe termen scurt, caracterizate de fragilitate și imprevizibilitate. O creștere economică de lungă durată, trebuie susținută cu instituții politice și economice de tip inclusivist, instituții care, în opinia lui Jared Diamond , au un rol esențial în diferențele nivelului de prosperitate dintre țările lumii. Instituțiile inclusiviste sunt acelea „care permit și încurajează participarea unui număr cât mai mare de oameni la activitățile economice, creându-le condițiile să-și folosească, așa cum pot mai bine, talentele și priceperea, și lăsându-le libertatea să facă acele alegeri pe care le doresc“ și își au bazele în democrațiile scandinave moderne. Prin urmare un regim de dictatură nu va genera niciodată o creștere economică pe termen lung, ci doar o iluzie a acesteia pe termen scurt dat fiind faptul că interesele cetățenilor nu se întâlnesc de cele mai multe ori cu interesele elitelor politice dictatoriale iar creșterea economică este promovată de instituții politice care afectează hegemonia elitelor.

Cum stă România

În ceea ce privește țara noastră, România este clasată pe locul 68 în topul celor mai bogate țări din lume publicat de Global Finance.com, după Gabon și Panama dar înaintea Bulgariei, clasamentul fiind încheiat cu Republica Democrată Congo. România, după ce a trecut prin focul comunismului și abia simte mirosul democrației de două decenii printre promisiunile electorale și libertatea ce aduce mai mult a praf în ochii celor care îndrăznesc să spună că la noi nu-i democrație, a avut și resurse naturale vândute la preț de târg pentru creșterea economică temporară însă nu a țării ci a oamenilor de afaceri sau clasei politice care se folosește inclusiv de instituțiile despre care amintesc economiștii americani. Faptul că suntem în prima jumătate a clasamentului celor mai bogate țări din lume, ne face să ridicăm sceptic o sprânceană sau chiar amândouă, gândindu-ne la satele unde copii nu au ce mânca sau unde dormi ca să nu mai vorbim de frecvența acestora la școală, asta dacă școala există. Prin urmare,  suntem vinovați de trecutul dictatorial, de preaslăvirea instituțiilor „rele“ sau de alegerea politicienilor după cât de „oacheși“ sunt fiecare și nu după planurile politice ale acestora fără să ne intereseze programul electoral și nici gradul de realism și aplicabilitate al acestuia, pentru că încă nu ne asumăm clar gradul de subdezvoltare al României și nu  corectăm cu  greșelile celor care au adus țara în această situație.

Irina Popescu