IICCMER face apel la populație privind pericolul reabilitării totalitarismului

IICCMER consideră că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la cazul Gheorghe Ursu (Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr 196/F din 17 octombrie 2019, pronunţată de CAB, Secţia I Penală, în dosarul 2500/2/2017 – 1030/2017) reprezintă un moment crucial pentru toate instituţiile implicate în condamnarea totalitarismului comunist şi în reabilitarea victimelor nevinovate ale acestuia, dar şi pentru societatea românească în ansamblul ei. Exonerarea de responsabilitate juridică a membrilor aparatului de securitate direct şi indirect implicaţi în asasinarea disidentului Gheorghe Ursu loveşte în fundamentele morale ale societăţii, reprezintă un pericol la adresa statului de drept şi se situează în contradicţie flagrantă cu adevărul istoric. Ea creează premisele impunităţii celor care au fost implicaţi în crimele politice ale regimului comunist şi fragilizează cultura democratică din România, deschizând larg calea reabilitării regimului totalitar.

Deşi susţine că se întemeiază pe prevederile legilor, codurilor şi convenţiilor internaţionale la care inclusiv România a aderat, în diverse perioade, decizia Înaltei Curţi pleacă de la premise discutabile şi care nu se verifică factologic.

În motivarea instanţei se arată: „Este adevărat, aşa cum susţin apelantele părţi civile şi parchetul, că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase şi în situaţia în care acţiunea ce constituie elementul material al acesteia se îndreaptă împotriva unei singure persoane căzute sub puterea adversarului („oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului”), însă este absolut necesar ca acţiunea inculpatului să se înglobeze într-o acţiune mai amplă, sistematică, în care şi alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relaţii de adversitate. Altfel, acţiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra şi în conţinutul constitutiv al infracţiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane, nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracţiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc) sau a celor contra înfăptuirii justiţiei (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracţiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanităţii.”

Inginerul Gheorghe Ursu a fost doar una dintre persoanele aflate la acea vreme în conflict cu statul totalitar. Prin curajul şi onestitatea opiniilor sale, el a fost un adevărat purtător de cuvânt al atitudinilor protestatare din ţară de la acea vreme. Aşa cum se arată şi în propunerea de arestare a acestuia, întocmită de Şeful Direcţiei a II-a a Securităţii, general-maior Macri Emil, şi şeful Direcţiei a VI-a, colonel Vasile Gheorghe, la 30 ianuarie 1985, regimul se temea de efectul de contagiune al opiniilor şi acţiunilor sale, deci tocmai de pericolul transformării protestului său individual într-unul colectiv. În referatul citat se arată că inginerul Gheorghe Ursu îşi făcea cunoscute convingerile în cadrul unui grup de persoane. Raportul Securităţii consemnează: „În atelierul de proiectare, în care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu alte persoane, a colportat ştirile postului de radio autointitulat ŤEuropa Liberăť, instigând la audierea acestuia, ca sursă de informare asupra realităţilor din ţara noastră”. În acelaşi document se mai arată că: „Întrucât cel în cauză întreţine legături apropiate cu unii scriitori, care se află în atenţia organelor de securitate pentru concepţiile lor duşmănoase, urmează ca în cercetări să se clarifice şi natura relaţiilor cu aceştia. Acest mod de finalizare a cazului a fost stabilit în urma analizei efectuată, în cadrul prevăzut de ordinele în vigoare şi cu acordul Direcţiei Procuraturilor Militare” .Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu regimul, ca urmare a acţiunilor sale politice de protest, fapt recunoscut de statul comunist în documentele sale oficiale. În acelaşi raport se arată: „Ursu Gheorghe-Emil a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate”.

În consecinţă, considerăm că aserţiunile instanţei, potrivit cărora „din reglementarea legală rezultă că fapta de tratamente neomenoase nu poate fi concepută fără existenţa, în prealabil, a unei situaţii de conflict, de adversitate” este contrazisă de materialul documentar. Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu statul totalitar, conflict recunoscut şi consemnat în documentele oficiale ale regimului. De altfel, prin organizare şi principiile de funcţionare, Securitatea nu făcea diferenţă între acţiunile de urmărire informativă a persoanelor şi cele de inculpare penală a acestora. Cu ocazia prezentării raportului anual al Ministerului de Interne din 1976, generalul Iulian Vlad, cel care avea să conducă Securitatea până în 1989, sublinia: „Este imperios necesar ca toţi lucrătorii de cercetări penale de la Direcţia de Cercetări Penale şi până la ultimul inspectorat judeţean să înţeleagă mai bine faptul că munca organelor de securitate este un tot unitar, că între urmărirea informativă şi urmărirea penală nu există nici un fel de separare artificială, ci din contră sunt formele uneia şi aceleiaşi activităţi, şi anume activitatea de prevenire, descoperire şi lichidare a faptelor antisociale”. Declaraţia lui Iulian Vlad arată că represiunea împotriva adversarilor regimului, în timpul în care conducerea ţării a fost exercitată de Nicolae Ceauşescu, nu şi-a pierdut caracterul de masă, ci doar şi-a schimbat formele. În realitate, condamnarea unei persoane pentru delicte politice începea în momentul în care Securitatea deschidea dosar de urmărire informativă, adică atunci când o persoană intra „în atenţia” Securităţii. Întregul interval istoric în care Partidul Comunist Român s-a aflat la conducerea ţării, 1945-1989, a fost calificat de statul român însuşi, prin condamnarea regimului comunist în 19 decembrie 2006 în Parlamentul României, drept ilegitim şi criminal, fiind marcat de represiune politică. Ceea ce a variat au fost metodele şi nu intenţia finală, aceea de a elimina orice opoziţie politică faţă de regim.

Aflat şi el „în atenţia” Securităţii, formulă folosită pentru a-i desemna pe toţi cei pe care îi urmărea, inginerul Gheorghe Ursu a fost înconjurat cu o reţea de informatori ai Securităţii, al căror obiectiv era strângerea de informaţii, de natură să ateste starea de conflict între acesta şi autorităţile de la acea vreme. Una dintre aceştia, desenatoarea Croitoru Pârguţa, cea care a sustras jurnalul lui Gheorghe Ursu şi l-a predat ofiţerului de securitate responsabil de supravegherea informativă a Institutului de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC), relata într-una dintre notele sale informative din 22 decembrie 1984 că „(…) în perioada în care erau publicate diferite legi, Ursu Gheorghe arăta că aceste (sic!) nu ar fi bune… am aflat din spusele lui Ursu că el ascultă emisiunile postului de radio Europa Liberă, întrucât în acestea este prezentată realitatea din ţara noastră şi nu cea care este prezentată în zilele noastre (…) Făcea precizarea că la noi în ţară nu ar exista dreptate şi libertăţi şi oamenii nu ar putea să-şi exprime cuvintele lor…”. Inginerul Gheorghe Ursu se afla în conflict deschis cu statul totalitar, fiind tratat de aparatul de represiune al acestuia ca „duşman”, ceea ce îi confirmă calitatea de „persoană căzută sub puterea adversarului”, după arestarea sa.

O altă afirmaţie a instanţei, potrivit căreia opiniile victimei despre regimul comunist şi conducerea de stat şi de partid „nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim, ci pentru o infracţiune de drept comun”, este contrazisă în totalitate de dovezile directe şi indirecte. Astfel, ofiţerul de securitate însărcinat cu supravegherea ISLGC, Dumitraciuc Ion, consemna într-un raport înaintat către superiori: „La data de 22 decembrie 1984, o sursă a organelor noastre ne-a înmânat un jurnal intim al numitului Ursu Gh., jurnal în care acesta a consemnat şi anumite aprecieri cu un profund conţinut duşmănos. Ursu Gh. avea făcute însemnări calomnioase la adresa conducătorului partidului şi statului nostru”. Raportul ofiţerului de securitate nu pomeneşte nimic despre o presupusă activitate infracţională de drept comun a inginerului Gheorghe Ursu, aceasta fiind invocată ulterior de către Securitate pentru a masca represiunea din motive politice împotriva sa. De altfel, la 30 ianuarie 1985, aşa cum se arată mai sus, Securitatea a dispus arestarea inginerului Gheorghe Ursu, invocând opiniile critice ale acestuia la adresa regimului şi pericolul contagiunii acestora în rândul grupului cu care Gheorghe Ursu comunica în mod curent. Ca prim motiv pentru arestarea inginerului Gheorghe Ursu, Securitatea invoca pericolul reprezentat de jurnalul disidentului. „De mai mulţi ani, se arată în propunerea de arestare, inginerul Ursu Gheorghe Emil ţine în vederea publicării un jurnal în care, pe parcursul timpului a făcut numeroase consemnări ce denigrează realităţile din ţara noastră, politica internă şi externă a statului român, inserând şi comentarii duşmănoase din emisiunile postului de radio autointitulat Europa Liberă. Însemnările mai conţin şi grave manifestări de calomniere şi defăimare a conducerii de partid şi de stat”.

Constituţia României face referire, în cadrul Articolului 1, paragraful 3, la valorile fondatoare pe care se întemeiază. Evocarea demnităţii umane şi a Revoluţiei de la 1989 nu este întâmplătoare. Ele oferă un cadru axiologic ce nu poate fi evitat. Regimul comunist s-a definit prin încălcarea brutală şi sistematică, pe toată durata sa, a acestor principii fondatoare ale Legii fundamentale. În consecinţă, decizia ICCJ deschide calea reabilitării totalitarismului comunist, negându-i natura represivă în a doua parte a existenţei sale şi folosind drept temei propriile-i legi, în judecarea crimelor împotriva umanităţii comise de reprezentanţii acestuia. Utilizarea Codului Penal al RSR din 1968, în cadrul legii penale mai favorabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrazice spiritul care trebuie să guverneze înalta misiune de judecare a crimelor împotriva umanităţii, care trebuie să fie privite din perspectiva imprescriptibilităţii lor. Legile statului totalitar nu pot fi folosite spre a-i exonera de responsabilitate juridică pe cei care l-au servit, aşa cum autorii Holocaustului nu au fost judecaţi după legile Germaniei naziste.

Judecătorii anului 2023 nu pot accepta calificarea lui Gheorghe Ursu drept infractor de drept comun, confirmând astfel deciziile justiţiei totalitare, al cărui unic scop era apărarea regimului comunist, în pofida tuturor principiilor de drept şi morale, transformându-se astfel în parte a aparatului de represiune. Motivarea respingerii apelului nu reprezintă o expresie convingătoare a funcţionării statului de drept. Ea şterge într-un mod artificial diferenţa între un regim democratic şi cel totalitar, ignorând adevărul istoric.

Mai mult, decizia instanţei creează normă şi exonerează de responsabilitate juridică pe toţi cei care au comis crime şi ilegalităţi în timpul regimului comunist, lovind în valorile fundamentale ale statului de drept. Sunt puse astfel în pericol efectele juridice pozitive create de condamnarea foştilor comandanţi de penitenciare comuniste, Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior, prin eforturile conjugate ale IICCMER şi ale sistemului de justiţie. O astfel de decizie, devenită „autoritate de lucru judecat”, distruge fundamentul legal al investigării crimelor şi abuzurilor săvârşite de membrii aparatului represiv şi de ceilalţi reprezentanţi ai statului totalitar comunist.

Reabilitarea regimului comunist din perioada 1965-1989, în baza falsului motiv că în timpul lui Nicolae Ceauşescu nu s-a mai practicat represiunea de masă, atrage după sine reabilitarea totalitarismului comunist pe tot parcursul existenţei sale. Exact în ziua în care informatoarea Securităţii a transmis ofiţerului de legătură jurnalul inginerului Gheorghe Ursu, la 22 decembrie 1984, şeful Direcţiei I, general-maior Bordea Aron, îşi anunţa superiorii că nu mai puţin de 334 de foşti membri ai partidelor şi mişcărilor politice din România interbelică constituiau obiectul diverselor „măsuri informativ-operative”. Era vorba despre 17 ingineri, 20 de profesori, 25 de jurişti, 8 medici, 8 preoţi, 52 de funcţionari, 136 de muncitori şi tehnicieni şi 68 de ţărani. Dintre aceştia, 73 de persoane erau „lucrate prin dosare de urmărire operativă”, 186 se aflau în „supraveghere prioritară” şi 13 în „supraveghere informativă”, cu scopul documentării „manifestărilor ostile” la adresa regimului.

Aşa cum reiese din documentele Securităţii din anii 80, nu există diferenţe fundamentale între perioadele în care la conducerea Partidului Muncitoresc Român/Partidului Comunist Român s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Doctrina politică şi ideologia oficiale nu au cunoscut schimbări importante, aparatul de represiune şi control a îndeplinit aceleaşi funcţii, iar consolidarea dictaturilor personale ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu s-a sprijinit pe elitele politice formate odată cu instaurarea comunismului în România, la sfârşit celui de-al Doilea Război Mondial.

Considerăm că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie creează contextul unei adânci reflecţii cu privire la evaluarea critică a întregului trecut totalitar, ca fundament al culturii democratice contemporane. IICCMER pledează pentru schimbări în procesul de formare şi instrucţie a viitorilor magistraţi şi avocaţi, prin introducerea în programele de studiu atât ale facultăţilor de drept, cât şi ale Institutului Naţional al Magistraturii a unor cursuri privind justiţia de tranziţie şi istoria regimurilor totalitare. Astfel de cursuri, pentru care există un solid suport documentar şi interpretativ, acumulat în deceniile scurse de la căderea comunismului, trebuie să fie o componentă de bază a culturii juridice democratice a viitorilor magistraţi şi avocaţi, reprezentând totodată o frână în calea încercărilor de ocultare a crimelor regimurilor totalitare. Ne exprimăm deplina disponibilitate de a contribui direct la formarea unei platforme publice de natură să pună la dispoziţia celor în drept să decidă conţinuturile şi expertiza necesare implementării unui astfel de proiect educaţional.

Ne exprimăm speranţa că documentul de faţă va fi susţinut de toţi cei interesaţi în investigarea crimelor regimurilor totalitare şi în aducerea celor responsabili de acestea în faţa justiţiei, prin semnarea sa pe platforma https://www.petitieonline.com/

Semnatari:
Prof.univ.dr. Daniel Şandru, Preşedinte executiv al IICCMER
Dr. Mioara Anton, istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Prof.univ.dr. Dennis Deletant, istoric, Woodrow Wilson Public Policy Fellow
Dr. Cosmin Popa, istoric, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Prof.univ.dr. Ioan Stanomir, politolog, Universitatea Bucureşti
Dan Mihai Ţălnaru, istoric, fost Director general al IICCMER