Acasă Actualitate Vă salut teroriști, oriunde v-ați afla!

Vă salut teroriști, oriunde v-ați afla!

DISTRIBUIȚI

Jurnalistul Octavian Pescaru a chelfănit pe 23 decembrie 1989 doi teroriști din brigăzile formate de ruși din republicile asiatice ale URSS.

23 decembrie 1989, pe la 5-6 seara. Veneam dinspre Unirea și mă îndreptam către Piața Universității. Eram împreună cu prietenul meu, inginerul Vancu Bogdan, cu care fusesem și pe 21 la baricada de la Universitate. Mergeam pe trotuarul de vizavi de Spitalul Colțea. Bucureștiul arăta straniu. Oamenii se mișcau care încotro, parcă fără o țintă precisă, ca într-o scenă din „Mad Max“. Am ajuns în dreptul străzii Doamnei (care duce către BNR) și am făcut un scurt popas ca să ne aprindem câte o țigară. În momentul acela am văzut un ARO coborând de pe strada Colței către bulevard cu viteză mică. Din mașină au izbucnit deodată focuri de armă. Se trăgea în noi, așa, dintr-odată!
În preajma noastră nu mai era absolut nimeni. Se vedeau limpede flăcările de la gura armelor. Mai multe gloanțe s-au înfipt într-un chioșc de înghețată aflat pe colțul străzii, iar altele au făcut praf vitrina unui magazin de alături. Mașina a virat dreapta către Piața Universității unde viermuiau tot soiul de mașini, mașinuțe și utilaje grele folosite în construcții. Noi ne-am dezmeticit repede după rafalele care ne trecuseră pe la urechi și am luat-o la fugă către mașina care se mișca în continuare cu mică viteză. Forțat de utilajele care îi tăiau calea, ARO-ul a virat dreapta către Piața Rosetti. Prinsă între două măgăoaie, mașina a fost făcută armonică (și a zăcut apoi până prin martie 1990 pe trotuarul din fața Teatrului Foarte Mic). Din ea au apucat să sară doi inși. Eu și Bogdan am văzut toată scena în timp ce alergam către ARO.
Când am ajuns la cei doi ocupanți ai mașinii, în jurul lor se adunaseră deja vreo 10-20 de oameni. Tipii din mașină erau îmbrăcați în uniforme ale armatei române, fără peltițe, trese și fără cuc la căciuli. Erau larg descheiați la mantale și țineau câte un pistol îndreptat în sus. Cu chiu, cu vai am liniștit mulțimea care voia să-i linșeze, explicând că noi eram cei în care trăseseră și că vrem să știm cine sunt și ce hram poartă. Bogdan își amintește că cei doi „aveau privirile tulburi, de parcă erau drogați sau beți și priveau tâmp, fără să scoată vreun cuvânt“. Eu îmi aduc aminte că unul dintre ei purta mustață, avea ten măsliniu sau mai închis la culoare, în orice caz, și pronunța stricat numele lui Ceaușescu. Atât îmi amintesc că spunea: „… Ciașescu, Ciașescu…“. L-am pocnit, l-am dezarmat, l-am legat și l-am urcat alături de celălalt într-o camionetă descoperită care apăruse brusc lângă noi. „Îi ducem la televiziune, să-i vadă poporul“, ne asigurau cei din camionetă, cărora nu le-am dat atenție.
Eu și Bogdan eram mândri că pusesem mâna pe primii teroriști adevărați ai Revoluției. Prima mea nedumerire s-a născut însă chiar în momentele imediat următoare. În loc s-o cotească la dreapta spre Romană, așa cum era normal, camioneta s-a dus în jos spre Kogălniceanu. Am urmărit apoi insistent jurnalele tv și am frunzărit toate ziarele vremii până pe la sfârșitul lui ianuarie ‘90, sperând să aflu vești despre prietenii mei teroriștii. Din păcate, nimic până în ziua de azi. Sătul de atâta așteptare, nu-mi rămâne decât să-i salut pe cei doi care ne-au transformat în ținte vii în seara de 23 decembrie 1989, oriunde s-ar afla.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.