Home Cultură Două decenii de la Revoluția din 1989

Două decenii de la Revoluția din 1989

DISTRIBUIŢI

Se împlinesc 20 de ani de la revoluția din 1989 și, deși s-a scris și s-a vorbit foarte mult, discuțiile continuă, adeverind actualitatea celebrelor cuvinte ale lui Pericle după care „chiar dacă puțini dintre noi sunt în stare să conceapă și să pună în practică o politică, toți suntem capabili să o judecăm“. Important rămâne cum se judecă, pe ce temei și cu ce argumente. Cert este, cum afirmă acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, în deschiderea sesiunii științifice dedicate evenimentelor de acum două decenii, că: „În România s-a desfășurat un proces ireversibil. În lanțul țărilor aflate în orbita puterii sovietice, cazul României a fost specific, deosebit. A fost singura țară în care s-a înregistrat un mare număr de victime“. Rostul sesiunii a fost „de a face un bilanț, de a încerca să clarifice unele aspecte a ceea ce a avut loc din perspectiva celor două decenii care au trecut cu ansamblul lor de probleme, cu străduințele, cu reușitele, dar și cu eșecurile înregistrate“. Structura sesiunii s-a remarcat prin coerența tematică și argumentarea bazată pe documentele existente. Au prezentat comunicări: acad. Florin Constantiniu – „Contextul internațional al prăbușirii regimurilor comuniste est-europene“; prof. univ. Ioan Scurtu – „O problemă controversată: revoluție sau lovitură de stat“; prof. univ. Victor Neumann – „Locul Timișoarei în procesul revoluționar din decembrie 1989“: dr. Florin Abraham – „O viziune comparată a revoluției române, și acad. Dan Berindei – „Academia Română și revoluția română din decembrie 1989“.
În ampla analiză a contextului internațional din 1989, acad. Florin Constantiniu a ținut seama de două coordonate – raporturile sovieto-americane și raporturile dintre Uniunea Sovietică și țările satelite. O temă vastă din care a fost detaliat un aspect esențial: locul pe care Europa de Est l-a ocupat în raporturile Est-Vest și, mai ales, în confruntarea care a opus Uniunea Sovietică Statelor Unite, cunoscută ca Războiul Rece, începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Am aflat astfel că, prin anii 1980, a apărut ideea extinderii modelului finlandez, pe care Moscova nu a acceptat-o și care, în 1985, odată cu Perestroika, a revenit. După ce Gorbaciov a renunțat la doctrina „suveranității limitate“, credea că poate crea o comunitate socialistă de țări egale care să acționeze în chip „frățesc“, atrăgând atenția că Uniunea Sovietică nu va interveni în treburile interne ale statelor socialiste. La întâlnirea de la Malta s-a căzut de acord că URSS nu va utiliza forța împotriva schimbărilor democratice din cadrul Tratatului de la Varșovia și nici SUA nu vor utiliza eventualele greutăți ale Moscovei pentru a primejdui interesele de securitate ale URSS. „În final, ceea ce Gorbaciov considera a fi o revoluție de sus a fost o revoluție de jos, pentru că toate popoarele din Europa răsăriteană nu acceptaseră niciodată dominația sovietică, iar socialismul nu era decât un camuflaj al regimului de ocupație sovietică și al regimurilor impuse de URSS, care nu aveau niciun fel de legitimitate“. În cele din urmă, „toată construcția fragilă a lui Gorbaciov în ceea ce privește Europa de Est s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc“. Concluzia este demnă de luat aminte: „În momentul de față, nu dispunem de toate sursele care să permită o cunoaștere exactă a felului în care, la Moscova, s-a luat în considerare restructurarea la nivelul țărilor din Europa de Est“.
Prof. univ. Ioan Scurtu, consideră că „se impune o analiză profesionistă a regimului politic existent în 1989, pornind de la realitățile concrete, și nu de la lozinci lansate de unii oameni politici și ziariști în focul disputei politice“. În acest spirit a fost înfățișată cronologic „situația de la nivelul cel mai înalt al conducerii politice“, conducând la concluzia că „în decembrie 1989 nu a avut loc o lovitură de stat, ci o amplă acțiune populară, care a dus la răsturnarea regimului totalitar și a deschis calea spre democrație“. Cum disputele continuă, istoricul speră că „va veni o vreme când apele se vor limpezi și vom putea discuta cu calm, pe bază de argumente științifice, despre un moment important din istoria României și Europei care a fost Revoluția din 1989“. Prof. Victor Neumann a adus în discuție evenimentele de la Timișoara, oraș în care există un spirit inconfundabil, „bazat, în primul rând, pe diversitate, civism multi și intercultural, competiție și o atenție relativ accentuată pentru individ în genere și pentru individul creator în mod special“. Așa s-a făcut că, suportând aceleași condiții ale regimului totalitar, timișorenii s-au solidarizat cu Laszlo Tokes, iar „revoltele s-au datorat societății timișorene, înainte de toate muncitorimii (din rândurile căreia s-au înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moștenit sau și-a însușit vechiul model civic al Timișoarei“. După o adevărată frescă a vieții economice, sociale și intelectuale timișorene, Victor Neumann a subliniat: „În pofida complicatei evoluții a evenimen-telor (amplu și riguros analizate în comunicare), revoluția română ce a debutat la Timișoara a avut un deznodământ fericit din momentul în care Bucureștiul și alte orașe ale României au spus un NU hotărât regimului național-comunist totalitar a lui Ceaușescu“.
Spre o înțelegere mai profundă a revoluției din 1989, dr. Florin Abraham a propus o perspectivă comparativă în temeiul a 15 criterii, dintre care menționăm: atitudinea conducerii de partid față de schimbare, ideologia revoluției, presiunea străzii, rolul disidenței, rolul armatei, serviciile secrete, factorii externi, numărul de victime, judecarea și condamnarea liderilor comuniști, organizarea alegerilor libere, schimbarea constituțiilor, destinul forțelor care au realizat schimbarea. Rând pe rând au fost reliefate asemănările cu celelalte revoluții, diferențele specifice, în special faptul că în România a fost singura revoluție sângeroasă și prima „tele-revoluție“. Dincolo de acestea, originalitatea revoluției române continuă să fie o sursă de fascinație pentru participanți și pentru cei ce o studiază, așa încât, parafrazându-l pe George Brătianu, s-ar putea spune: „o enigmă și un miracol istoric: revoluția română“.
În încheiere, acad. Dan Berindei a vorbit despre Academia Română pentru care revoluția din 1989 a marcat începutul unui proces de renaștere, odată cu decretul Nr. 4 al Consiliului Frontului Salvării Naționale prin care i-a fost recunoscut statutul de „cel mai înalt for științific și cultural al țării“. Îndată a fost demarat „un proces de alegere de noi membri, cu preocuparea de a repara nedreptățile unor lungi decenii, dar totodată și de a strânge valorile cele mai însemnate de variatele domenii ale secțiilor înaltului for“. De reținut că, astăzi, din cei 161 de membri ai Academiei Române doar 15 sunt  aleși înainte de 1990. „Prin alegerea de membri post-mortem s-a căutat a se repara față de cei care nu mai erau și, totodată, a fost reluat contactul cu confrații lumii academice mondiale prin alegerea ca membri de onoare și, evident, prin participarea la reuniunile științifice internaționale“. Sintetizând, s-a desfășurat „un alert proces de resurecție pe plan instituțional și științific, Academia „reluându-și locul de sfătuitor apolitic al națiunii“. Pentru toate, „decembrie 1989 rămâne ca o piatră de hotar, ca un reper în istoria societății noastre savante“.

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.