Acasă Cultură FOREVER YOUNG…

FOREVER YOUNG…

DISTRIBUIȚI

O data, pictorul Hokusai a spus: -Am inceput sa pictez la virsta de 40 de ani. La 50 imi terminasem ucenicia. La 60, imi intelesesem arta. La 70 am atins maturitatea. Acum, la 80 de ani, sint printre pictorii cei mai cunoscuti. La 90, voi fi cel dintii. Si daca mi se va da sa traiesc pina la 100 de ani, voi ajunge desavirsit.-

Fericite epoci in care inaintarea in virsta era sinonima cu acumularea de cunoastere si de intelepciune. Si-n care, la rindul lor, cunoasterea si intelepciunea erau echivalentul excelentei artistice. Astazi, cind sintem cu totii celebri timp de un sfert de ora, dupa expresia lui Andy Warhol, este foarte greu de inchipuit o astfel de progresie netulburata in arcanele artei. Cei mai multi dintre noi abia daca apucam sa dam primul -svung-, al tineretii sclipitoare prin ea insasi, devreme si din ce in ce mai devreme. E virsta la care ne credem geniali si imbatabili si-n care ne-nchipuim ca vom ramine astfel forever, ca vom scrie mereu la fel de tare, orice-ar fi, ca nu ne vom trada niciodata ideile nonconformiste din junete. Habar n-avem atunci cit de mult te uzeaza viata, nu stim ca la prima spaima legata de disfunctii corporale se termina cu ideea ta de invulnerabilitate, ca primul esec si prima nedreptate suferite iti erodeaza credinta in tine. Scrii -in draci-, genialoid, iresponsabil, ai da foc lumii pentru un joc de cuvinte, ai distruge vieti pentru un calambur (caci -o, inima, ce-nseamna mari de singe…-). Poetii mai batrini – cei de peste 30 de ani sint Matusalemi pentru tine – ti se par niste mirtoage demodate, bune de trimis la grajd, caci ai venit tu, cel mai recent si prin urmare cel mai bun. Indiferent cum scrii atunci, genial sau imbecil (caci din pacate tineretea iti da automat enorme avantaje, dar nu si talent), trebuie sa stii ca nu vei mai avea nicicind aceeasi pasiune, acelasi orgoliu, acelasi curaj in fata paginii de hirtie.

Caci vremea trece, trece chiar si peste tine. Din 10 care-ati pornit impreuna ramine unul singur, daca ramine. Spre stupoarea ta, apar altii si mai tineri decit tine, care deja vor sa te-nlature, desi nu ai nici 30 de ani. Nu poti polemiza cu ei, caci timpul e de partea lor. Ce sa le spui? Tu ti-ai dat masura: o carticica. Ei n-au publicat deocamdata nimic si de aceea sint invulnerabili: ar putea face orice, totul. Ei pot ataca brosura ta; tu nu le poti ataca virtualitatea.

Atunci, daca esti cel ales, acel unul care ramine, va trebui sa te schimbi, caci publicul tau imbatrineste o data cu tine. La fel cum, de la o virsta, nu mai poti fi iresponsabil in viata (fiindca incep sa depinda de tine alte vieti), vei simti chinuitor cum, vrind-nevrind, te paraseste si iresponsabilitatea poeziei, asa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei incepe sa simti tot mai acut scurtimea vietii, urgenta lucrurilor care trebuie spuse, vei simti, in locul levitatiei adolescentine, presiunea culturala din spatele tau. Chiar dindu-te peste cap va fi cu neputinta sa ramii poetul tinar si exuberant de altadata. Chiar alcoolizindu-te, chiar facindu-ti viata praf si pulbere. Caci lumea democratica – inca Platon o stia foarte bine – a fost mereu o lume a tinerilor, a lipsei de memorie, in care poezia este echivalentul exact al tineretii. Sa fii poet batrin era acceptabil, poate chiar inevitabil, in vremea druizilor sau a lui Hokusai. Astazi este doar o trista neintelegere. Si, dupa cum publicul nu te mai urmeaza de la un timp (pentru ca tot ce-ai inventat tu cu 20 de ani in urma a devenit acum norma si pare vetust si plicticos), nu te mai urmeaza nici propria ta minte. Jongleriile verbale nu te mai distreaza, cartile incep sa-ti para fade. Nu te poti umfla la nesfirsit. Ajungi sa-ti umpli conturul si de-atunci incolo trebuie sa te repeti, sa te schimbi sau sa taci. Daca nu-ti poti gasi foarte repede un alt domeniu in care sa poti merge mai departe fara sa scazi nivelul, nu-ti ramine decit gestul fotbalistului la 30 de ani sau al gimnastei la 18: retragerea. Urmeaza ani de amaraciune si uitare, in care-ti mai rasfoiesti uneori vechile pagini, vechile cronici in care erai numit -o promisiune a literaturii de azi-. Tu stii ca ai realizat ce-ai promis, dar oamenii carora le-ai promis s-au dus si-au luat si promisiunea ta cu ei: -Bizoni nu mai sint/ Si cei ce-au mai vazut bizoni nu mai sint…- Ramine poate, de pe urma nebuniei tale, o carte frumoasa, pierduta intre alte mii de carti frumoase, ca sfarimaturile de cochilii la malul marii.

Dar ce se-ntimpla daca nu esti cel ales, daca ai fost o promisiune care nu s-a confirmat? Cel mai bine pentru tine este sa nu-ti dai seama niciodata de asta. E situatia comuna. In afara de citiva autori atit de mari incit sa-si permita s-o spuna (Faulkner: -Noi toti am ratat…-), nu vei auzi niciodata pe cineva, fie si pe ratatul cel mai evident, care sa-si recunoasca esecul. Se va vedea o data, vei auzi, cit de importanta a fost carticica publicata de el in junete, dupa care n-a mai scris nimic 20 de ani, sau a scris inca 20 de carti pe care nu le-a mai citit nimeni. In literatura toata lumea poate sa spere pina la capat. Daca esti saritor in inaltime, nu-ti va contesta nimeni rezultatul concretizat in cifre exacte. Insa daca esti scriitor vei fi intotdeauna contestat, cu atit mai contestat cu cit vei fi mai bun. Performanta ta, uimitoare pentru unii, va fi ridicola pentru altii. Toti mediocrii spera sa dea pina la urma, totusi, prin cine stie ce minune, o carte mare, fie si la 70, 80 sau 90 de ani. Dar trecerea timpului duce cu sine si puterea, si credinta, si sperantele tale.

Un lucru e sigur: pentru literatura, asa cum o-ntelegem (sau n-o-ntelegem) azi, tineretea este virsta de aur. Ea trebuie -insfacata-, cum spuneau latinii, atita vreme cit se mai poate. Nimeni nu-ti va mai reda anii pierduti in tinerete. Nici o justificare nu va fi valabila, oricit de nobila si de omeneasca. Ai scris sau n-ai scris. Ai insfacat vremea ta sau ai lasat-o sa-ti curga printre degete. De-aceea, intr-un fel, n-ar trebui sa ne supere excesele, aroganta, suficienta, agresivitatea tinerilor poeti. Sint dirdorile artei, prin care am trecut cu totii. Grav este sa ramii asa pina la capat, crezind ca-ti ramii astfel fidel tie insuti. In realitate, fiecare virsta are lumea ei, decenta ei, poate chiar si arta ei.

Mircea Cartarescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.