Directorul Muzeului Teatrului National, Ionut Niculescu, unul dintre putinii oameni pasionati (cu competenta, nu doar cu bunavointa de istoria teatrului romanesc), ne ofera, dupa Amintirile Teatrului National de acum cativa ani, o noua lectura prin volumul Directorii Teatrului National, aparut la Editura Nemira, care a preluat, se pare, colectia Biblioteca Teatrului National, unde ar putea sa apara si textele pieselor jucate in premiera absoluta. Asadar, din 1852 pana astazi, 44 de directori au dirijat istoria fabuloasei institutii de cultura (si vom vedea de ce este -fabuloasa-), de la Costache Caragiale, care a concesionat, in 1852, trupa romana de la Teatrul cel Mare (director fiind italianul Papanicola pentru programul de opera italiana) pana la Dinu Sararu care, intre altele, a dezvoltat de o maniera fara precedent aniversarea unui secol si jumatate de teatru national in Romania. Cartea lui Ionut Niculescu este, intr-un fel, o reparatie pentru ca cele mai anonime personaje dintr-un teatru sunt, in cele din urma, directorii. Nu actorii, care nu se pot plange de publicitate, nici regizorii, a caror popularitate a depasit in secolul al XX-lea orice previziune, ci, paradoxal, directorii, cei care, in birourile lor mai mult sau mai putin teatrale, gandesc si decid asupra actorilor si regizorilor. Sigur, din cei 44 de directori, unii au fost prezente meteorice. Din pacate, chiar Caragiale si Camil Petrescu, ce au incercat sa reformeze nu numai cutumele teatrului national, dar si teatrul ca arta. Cele mai lungi directorate (ultimele doua beneficiind de establishment-ul comunist) au fost ale lui Grigore Cantacuzino (1882-1887 si 1889-1898), Zaharia Stancu (1946-1952 si 1958-1969) si -cele doua decenii -ale lui Radu Beligan (1969-1989). Fara sa-si propuna o carte omagiala, Ionut Niculescu aduce in ultima instanta un omagiu acestor vedete anonime care sunt de cele mai multe ori directorii de teatre. Dincolo de meritele istorice, documentare ce intereseaza un grup restrans (din ce in ce mai restrans, din pacate) de specialisti, Ionut Niculescu stie sa scrie -artistic-, stie sa il intereseze pe cititorul inocent: istoria pe care o practica autorul este, intr-un stil calinescian malitios si perfid, o istorie biografica si anecdotica. Cine mai stie, de exemplu, ca unul dintre motivele caderii lui Caragiale de la carma Nationalului a fost faptul ca a masacrat in asa fel textul la Regele Lear, prezentat in premiera, incat a ramas un biet scenariu ce -a provocat rasul aproape neintrerupt al publicului-, dupa cum consemneaza un cronicar la premiera din 5 noiembrie 1888? Ca premiera cu Capul de ratoi de Ciprian a fost interzisa de Ministerul Culturii pe timpul directoratului abreviat al lui Camil Petrescu pe motiv ca face propaganda legionara? Si noi care credeam ca a fost atinsa culmea cenzurii pe vremea Elenei Ceausescu pentru ca s-a interzis la nu mai stim care teatru comedia Femeile savante de Moliere! Sau ca olimpianul Liviu Rebreanu a tradus, sub titlul Napoleon, piesa lui Mussolini Campo di maggio, in care acesta se credea urmasul lui Napoleon, text ce s-a jucat sub directoratul nefericitului Paul Prodan (1933-1938)? De ce este atat de savuros istoricul teatrului si nu ne plictiseste ca maestrul sau, Ioan Massof, respectabilul autor al Istoriei teatrului romanesc in opt volume pe cat de masive, pe atat de -seci-? Pentru ca Ionut Niculescu pune o picatura de bunavointa artistica ce il face placut la lectura. Fara a abandona o clipa scrupulozitatea cercetatorului, el indeplineste totodata singura misiune a scriitorului, aceea de a fi placut la citit. Astfel ca el a ramas singurul om din aceasta parte a lumii care ar putea scrie o frumoasa istorie romantata a teatrului romanesc. -Romantata-, in sensul artistic si nu superficial al termenului.
