Acasă Cultură -N-am acceptat sa-mi schimb destinul literar cu o cariera politica –

-N-am acceptat sa-mi schimb destinul literar cu o cariera politica –

DISTRIBUIȚI

Nascuta la Timisoara in martie 1942, fiica a unui preot ortodox, Otilia-Valeria Rusan termina studiile de filologie romanica ale Universitatii din Cluj in 1967. Debuteaza in 1964 cu volumul Persoana intai plural, luandu-si numele literar Ana Blandiana. Va urma un numar impresionant de carti de poezie (Calcaiul vulnerabil, A treia taina, Octombrie, Noiembrie, Decembrie, Somnul din somn, Ora de nisip, Arhitectura valurilor, In dimineata de dupa moarte, La cules de ingeri, Cartea alba a lui Arpagic, Balanta cu un singur taler, Soarele de apoi, pentru a cita numai o parte dintre ele), de eseuri (Calitatea de martor, Cea mai frumoasa dintre lumile posibile, Coridoare de oglinzi, Autoportret cu Palimpsest, Geniul de a fi, Cine sunt eu?), de proza (Cele patru anotimpuri, Proiecte de trecut, Imitatia de cosmar, volume de nuvele, si romanul Sertarul cu aplauze). Poezia si proza ei sunt traduse in Germania, Franta, Italia, Statele Unite, Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia, Albania, Anglia, Rusia, Ungaria, Polonia, Letonia, Estonia, Serbia, Bulgaria. Primeste, pentru operele sale, o seama de distinctii: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Romane (1970), Premiul pentru proza al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1980), Premiul International Herder (Viena 1983), Premiul National de Poezie (1997) si, recent, Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. In ultimii ani ai regimului Ceausescu, cartile i-au fost interzise. Dupa decembrie 1989, a fost unul dintre initiatorii Aliantei Civice si presedinta acesteia intre 1991 si 2001. Este presedinta PEN Clubului Roman. Lucreaza, impreuna cu Romulus Rusan, la realizarea, sub egida Consiliului Europei, a Memorialului victimelor comunismului si al rezistentei de la Sighet.

Cuvintele au umbra

– Cum priviti retrospectiv acum, cand ati primit premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, creatia dumneavoastra poetica?

– In primul rand – si asta are legatura si cu sentimentul de inadecvare pe care l-am avut in fata premiului – nu prea am timp sa privesc in urma. Nu mi se pare ca am ajuns intr-un moment in care trebuie s-o fac. Dimpotriva, tot ce sper si tot ce programez este sa reusesc sa-mi simplific viata publica intr-o masura suficient de mare ca sa creasca timpul alocat scrisului. Acest premiu, evident, m-a bucurat in primul rand prin faptul ca mi l-au dat colegii mei; este aspectul cel mai placut al premiilor Uniunii Scriitorilor. Premiul Herder, de exemplu, mi-a fost dat de un juriu din care nu cunosteam nici o persoana si n-am cunoscut nici dupa aceea, a fost ceva absolut impersonal. Singura emotie care s-a legat de el a fost gandul ca probabil si Eminescu fusese student in Aula Universitati din Viena, unde mi-a fost decernat, si unde stateam emotionata si asistam la o ceremonie de tip medieval. Premiile Uniunii Scriitorilor, dincolo de valoarea estetica si de cea materiala, atunci cand exista, au si o valoare care tine de negarea singuratatii, ceea ce intotdeauna imi face bine. Dar luand un premiu cu acest nume, nu se poate sa nu te uiti in urma, si aceasta privire inapoi m-a facut sa-mi dau seama ca premiul este oferit nu pentru cartile pe care le-am scris, ci pentru cele pe care le-am publicat. Primii carora trebuie sa le multumesc sunt, deci, editorii pentru care adesea n-a fost usor sa-mi publice cartile, ba chiar unii au si platit pentru aparitia lor. Apoi, o privire retrospectiva cuprinde si traducatorii. Mai ales dupa *85, notiunea -cartile mele- nu cuprinde numai cartile pe care le-am scris, ci si cartile mele scrise de altii, adica traduse in alte limbi. Cu cat aceste limbi au apartinut unor popoare mai indepartate, care stiau mai putin despre Romania, cu atat traducerile respective insemnau ceva ce mi se intampla nu numai mie, dar si tarii mele.

– Citind traducerile in limbile care v-au fost accesibile, ati simtit vreodata ca versiunea originala a fost tradata?

– Cele mai simpatice imi sunt cartile din limbile din care nu inteleg nici o silaba, pentru ca nu am posibilitatea sa le judec. Cele la care tin mai putin sunt traducerile in limbile latine, franceza si italiana, pe care le cunosc, care cuprind in tesatura lor un anumit nivel de abstractizare care sterge misterul. Prin prezenta elementului slav in romana, cuvintele au umbra. Exista un fel de usoara taina in jurul cuvintelor. In italiana sau in franceza, ele sunt puse intr-o lumina extrem de puternica, ce le abstractizeaza. Acest lucru nu se intampla in engleza, de exemplu, unde exista un fel de tremur semantic in jurul fiecarui cuvant, care poate insemna mai multe lucruri in acelasi timp, ceea ce face foarte bine poeziei. Imi plac aceste traduceri in engleza, cu atat mai mult cu cat am avut norocul unor traducatori, poeti ei insisi, cum ar fi Peter Jay sau marele poet irlandez Seamus Heaney. Poeziile traduse de acest poet, care la cativa ani dupa aceea a primit Premiul Nobel pentru poezie, as putea spune ca reprezinta unul dintre miracolele care mi s-au intamplat. Cand in festivalurile internationale mi se citesc acum poezii in engleza si este anuntat numele traducatorului, se produce intotdeauna o rumoare, mie insami nevenindu-mi sa cred ca s-a intamplat. A fost, de fapt, o poveste foarte frumoasa. Un om de cultura irlandez, mare iubitor al Romaniei, John Fairleigh, a propus o traducere reciproca intre 10 poeti irlandezi si 10 poeti romani. A ales cei 10 poeti si in fiecare tara a aparut o antologie a scriitorilor din cealalta tara. Intamplarea a facut ca irlandezii au fost mai prompti si si-au ales primii perechea. Asa s-a facut ca Seamus Heaney a tradus poemele mele si eu pe ale lui. Cele mai multe traduceri le am insa in limba germana: patru volume de versuri si patru de proza.

– Credeti ca exista un motiv pentru care cele mai multe traduceri sunt in limba germana?

– In Germania am avut nu numai multe traduceri, dar si foarte multe zeci de lecturi publice. Intalniri cu cititorii. In sala, la aceste intalniri publice, la care se platea intrarea si care acolo sunt un fel de institutie culturala, avand loc in diverse Literaturhaus sau case de cultura, universitati, erau trei categorii de cititori: iubitori de literatura germani, germani proveniti din Romania si membri ai exilului romanesc din Germania, care este foarte numeros. Ultimele doua categorii explica numarul mare de traduceri. Dupa ce a aparut prima carte in Republica Democrata Germana, care a fost Proiecte de trecut, publicat acolo sub titlul Imitatie de cosmar, ea a fost preluata in Republica Federala, unde au existat doua editii, una dintre ele in -Biblioteca pentru toti-. Succesul ei a atras traducerea altor carti ale mele.

Am apelat la complicitatea scriitorului cu cititorul

– Aveti un numar impresionant de volume. Am insa o alta curiozitate. Prima poezie a Anei Blandiana eu am citit-o in Gazeta literara. Mi-a placut atat de mult incat mai tin minte si acum versuri din ea, desi nu cred ca am mai citit-o de atunci: -Sunt cea mai frumoasa femeie din lume/ pentru ca ploua …- Cum ati ajuns de la -Sunt cea mai frumoasa-… la… Arpagic?

– Cred ca nu exista nici o contradictie intre frumusetea unei femei si dragostea fata de pisici. Inainte de a deveni un pseudonim al lui Ceausescu, Arpagic a fost un pisic real, extraordinar de dragut, despre care am scris doua carti iubite de copii.

– Intrebarea mea avea un subtext: cum s-a facut trecerea de la lirism la implicarea civica.

– Stiti, eu am fost intotdeauna un scriitor care n-a vrut decat sa-si faca datoria de scriitor. Cei care au transformat acest gest poetic intr-un gest politic au fost cititorii, care au multiplicat si difuzat aceste poezii. Eu apelasem la complicitatea dintre scriitor si cititor, care functioneaza intotdeauna in lipsa libertatii, complicitate favorizata de metafora. Este si unul dintre motivele pentru care poezia a fost mult mai cunoscuta, mult mai iubita decat proza in ultimele decenii. Ea reusea sa spuna mai mult, pentru ca metafora fiind o comparatie careia ii lipseste un termen, poetul spunea numai jumatate, cealalta jumatate era subinteleasa de cititor. In ultima instanta, aceste multiplicari ale textului au fost un fenomen social care a dat importanta demersului meu literar. Din acest motiv mi s-a parut inexact sa fiu considerata printre disidenti (de altfel, nefiind membru de partid, nu puteam fi disident). Am fost mai mult sau mai putin. Am fost scriitor. Iar in notiunea de scriitor se cuprinde si exprimarea suferintelor celorlalti si intensitatea sentimentului de libertate care sub dictatura se numeste curaj. Actele de curaj care mi-au purtat numele au fost intalnirea dintre curajul meu si cel al cititorilor mei. Lucrurile s-au complicat cand am fost numita fara sa fiu consultata in Consiliul Frontului, de unde am demisionat. In felul acesta a aparut un personaj aproape politic care, in confuzia bine organizata din jur, a devenit un reper. Si atunci n-am avut puterea sa spun: eu n-am timp, eu trebuie sa scriu. A urmat Piata Universitatii, Alianta Civica si totul a devenit ca un bulgare de zapada, ce s-a marit treptat si m-a transformat din scriitorul care eram intr-o persoana publica. Atat de publica, incat ea se opunea chiar notiunii de scriitor, care poate functiona in singuratate.

– Cele doua personaje au coexistat insa tot timpul …

– Au coexistat in doua sensuri. In primul rand, eu am continuat sa scriu si sa public carti, in conditii din ce in ce mai grele, doar printre picaturi. Apoi, n-am acceptat niciodata sa-mi schimb destinul literar cu o cariera politica.

– Dar o implicare politica a existat. Vad pe perete un afis cu Memorialul de la Sighet…

– Memorialul este singurul lucru din ultimul meu deceniu de viata, in afara de carti, care va ramane. Pentru ca este concret. Spune, absolut limpede, ceva care trebuie stiut. Aceasta este, de altfel, o posibila definitie si a cartii. Este o forma de resuscitare a memoriei colective, dar este orientata nu atat spre trecut, cat spre viitor. Tot ce se intampla acolo, de la marile simpozioane pana la sutele de vizitatori pe zi, majoritatea tineri, este un fel de a pregati, prin intelegerea trecutului, mersul inainte.

– Complicitatea cu cititorul la care va refereati mai functioneaza?

– Intr-o masura infinit mai mica. In primul rand, pentru ca a disparut, in mod firesc, o data cu obtinerea libertatii, cititul printre randuri. Pe de alta parte, am o reprezentare mult mai neclara a cititorului meu de acum. Ca numarul cititorilor este mult mai mic, nu exista nici o indoiala, dar mi-e foarte greu sa spun cine sunt. Fac parte dintre scriitorii – din pacate nu foarte numerosi – ale caror carti se epuizeaza si azi. E drept, in tiraje de 1.000 de exemplare si nu de zeci de mii. Dar nici acestia 1.000 nu stiu cine sunt: profesori de limba romana… studenti… elevi … iubitori de poezie…? Am fost foarte socata, zilele trecute, vazand la un post de televiziune o ancheta despre poetii contemporani. Desi numele meu a fost printre foarte putinele rostite, am fost extrem de deprimata. Dintre cei 10-12 trecatori, cel putin opt sau noua au raspuns: -M-ati prins intr-un moment gresit-, -Nu sunt in stare sa ma concentrez-, altii spunand -Eminescu, Arghezi…-. A fost pentru mine si pentru colegii mei o mare lectie de modestie.

Dragostea trebuie sa insoteasca libertatea

– Ultima intalnire a Pen Club-ului Roman a avut o tema generoasa: Literatura intr-o lume conflictuala. Rolul schimburilor literare in prevenirea si detensionarea conflictelor. Ma intreb cat de realista este ea.

– Aceasta este cea de-a cincea conferinta a Pen Club-ului. Celelalte patru fiind, de-a lungul anilor, consacrate unor subiecte ca Scriitorul si puterea, Raportul dintre libertatea interioara si cea exterioara (despre scriitorii din inchisori si cei din afara), Mai multe limbi – o literatura, mai multe literaturi – o limba, despre minoritatile literare si Poate fi literatura globalizata?. Deci, in permanenta, teme foarte la ordinea zilei. In conditiile in care se desfasoara razboiul din Afganistan, se intampla ceea ce se intampla in Peninsula Balcanica sau in Orientul Mijlociu, intrebarea era in ce masura scriitorii pot face ceva. Evident, pe termen scurt ei pot face foarte putin. Pe termen lung, insa, lucrurile se schimba. Intr-un fel, sensul acestei organizatii mondiale a scriitorilor, care exista de la inceputul anilor *20, ai celuilalt secol, sta tocmai in scopul de a incerca aplatizarea conflictelor, desigur nu intervenind intre doua armate pe front, ci pledand pentru dragostea care trebuie sa insoteasca libertatea (-Iubeste si fa ce vrei-, spunea Sfantul Augustin).

Pledoarie pentru globalizarea idealurilor

– Globalizarea este un fenomen despre care vorbeste astazi toata lumea. A constituit un subiect important si la Forumul Cultural National de joi. Ce parere are, in acest sens, un autor ale carui opere au circulat in intreaga lume?

– Este inutil sa discutam despre acceptarea globalizarii. Ea este in curs de a se realiza, cu sau fara acordul nostru. Problema este ce se globalizeaza? Violenta, terorismul, subcultura, telenovelele sau toleranta, drepturile omului, civilizatia, cultura? Pledoaria, cred eu, trebuie sa fie indreptata nu catre stergerea diferentelor, ci catre globalizarea obsesiilor si a idealurilor. Situatia in care unele tari sunt foarte bogate si altele foarte sarace a devenit o amenintare pentru toata lumea. Un anunt al unei viitoare explozii. Globalizarea este o forma de armonizare, care se va produce si care nu ma indoiesc ca era necesara. Dupa cum nu ma indoiesc ca nu noul mileniu a inventat notiunea, chiar daca a inventat termenul. Toate marile puteri, toate marile idei, toate marile principii, de-a lungul istoriei, au incercat sa se globalizeze. Ce altceva au facut Alexandru Macedon, Roma, Imperiul britanic? Singura deosebire o constituie dimensiunile lumii cunoscute acum.

– Ce este Academia Civica?

– Este o fundatie infiintata din initiativa Consiliului Europei, dupa ce Alianta Civica a propus Consiliului Europei proiectul Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet. Ea a fost creata pentru a realiza, tot sub egida Consiliului Europei, acest proiect. Memorialul Sighet este format, pe de-o parte, din muzeul de la Sighet, iar pe de alta, din Centrul International de Studii asupra Comunismului, care functioneaza la Bucuresti prin departamentele editorial, de istorie orala, de muzeografie, de documentare.

– Ca scriitor, ce aveti acum -pe santier-?

– Am scris foarte multa poezie in ultimul timp si as putea spune ca am o carte de versuri. Dar, pentru mine, o carte de versuri este ceva foarte deosebit de un teanc de versuri. Astept sa treaca un timp, pentru ca teancul sa se taseze si eu sa ma obisnuiesc cu ele. Poeziile devin ale mele nu scriindu-le, ci citindu-le. Un volum inseamna o constructie in care poemele sunt materia prima.

– Cunoscandu-va implicarea, apare tentatia de a crede ca toate domeniile dumneavoastra de activitate au o pondere egala. Pe de alta parte, lucrul nu este posibil, iar ele trebuie sa coexiste si cu femeia Ana Blandiana…

– Cel mai mult timp mi-l ia munca la fundatie. Evident ca poezia este cea mai aproape de propriul meu suflet si cea mai importanta. Despre mine ca om si ca femeie ramane foarte putin de spus, pentru ca, oricum, exist in sine si nu e nevoie sa ma construiesc in acest sens.

– Ce sanse acordati culturii noastre?

– Toate sansele din totdeauna, indiferent cat de dificile sunt conditiile materiale in care ea se dezvolta. Cea mai relevanta dovada sunt debuturile in poezie, care se ridica la cateva sute pe an, in conditiile in care nici o editura nu mai publica poezie fara bani. Datoria artistilor este sa-si produca opera. Societatea este cea care trebuie sa o faca cunoscuta si cred ca societatea romaneasca face mult mai putin decat ar trebui sa faca pentru asta. Este suficient sa ne gandim la faptul ca statul ar trebui sa subventioneze bibliotecile, nu numai pe cele mari, ci si pe cele populare. Oamenii au mult mai putini bani sa cumpere cartile din ce in ce mai scumpe. Sprijinirea bibliotecilor de catre stat ar permite desfasurarea intregului proces cultural. Bibliotecile ar cumpara carti de la editurile care ar mari tirajele, pentru ca ar avea cine sa le cumpere, scriitorii ar putea fi platiti de edituri, iar cititorii ar avea posibilitatea sa citeasca. Ar fi nevoie insa de responsabili politici care sa inteleaga ca in Romania sprijinirea culturii poate aduce si alte foloase decat cele electorale, ea fiind singurul domeniu in care suntem competitivi, in care nu ne situam pe ultimele locuri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.