Prestigiul de actor al lui Matei Millo, cu adevarat primul mare comediant roman, a lasat in umbra (umbra mare a lui Alecsandri) autorul dramatic care a scris nu numai copii nostime dupa Chirita, celebrul personaj alecsandrinian (ca de exemplu, Chirita la expozitia de la Viena), dar si libretul de opereta Baba Harca sau acest text de -teatru-cabaret-, puternic moralizator, intitulat Prapastiile Bucurestilor pus in scena la Teatrul Nottara, dupa ce, stagiunea trecuta, a facut mare succes la Teatrul National din Chisinau. Este o comedie satirica -mai actuala- decat multe dintre productiile noastre contemporane obsedate de pagina de ziar. Nu este -actuala- in privinta calculatoarelor, a telefoanelor mobile si a cantinelor McDonald*s, ci a caracterelor umane, a coruptiei, a deficitului de moralitate. Sigur, mesajul pe care ni-l transmite Millo este -semanatorist- inainte de semanatorism: marile virtuti morale sunt conservate la sat. Acolo se afla onestitatea si iubirea adevarata, acolo sunt sufletele pure, neintinate de urbanism. Urbanismul diabolic imaginat de nostalgicii ruralismului romanesc (intre care, pe alte coordonate, si Lucian Blaga) este, in reprezentarea batranului Millo, alcatuit din escroci care triseaza la pocher, femei usoare care te jumulesc de bani si camatari verosi. Sunt cele trei experiente -satanice- in care se scufunda Lica si Cobuz, doi tineri boiernasi din Oltenia, porniti sa petreaca in Capitala. Nu ne lasa indiferenti nici mica parodie la Faust pe care o introduce boierul cultivat care a fost Matei Millo. Exista un personaj, Dracul (pe care autoarea spectacolului, Ada Lupu, l-a innobilat numindu-l Domnul S.) care -incurca itele-. El ii duce pe cei doi provinciali naivi pe calea pierzaniei, dar tot el este cel care ii salveaza. Este un diavol plin de contradictii in care se amesteca indistinct raul cu binele. Sugereaza mai curand demonologia din povestile lui Creanga decat imaginea religioasa a Anticristului. Dracul din Prapastiile Bucurestilor nu este o aparitie mefistofelica si, chiar daca nu este aidoma celor imaginati de Creanga (naivi, usor de pacalit – vezi Daniel Prepeleac sau Ivan Turbinca), se arata plin de bunavointa. Multumita lui, Lica si Cobuz isi recupereaza mosiile amanetate si se intorc, spasiti, la logodnicele lor curajoase, Stanca si Tudora. -Pactul cu Diavolul- din Faust se transforma in contract de casatorie. Iata un fel, romanesc sa-i spunem, de a relativiza lucrurile si de a imblanzi metafizica. De fapt, de aici incep si problemele spectacolului, altfel nu lipsit de calitati dinamice si coloristice, de la Nottara. Ada Lupu incearca sa faca doua spectacole intr-unul singur. Pastreaza, pe de o parte, verva de cabaret a satirei de moravuri, dar vrea -sa prinda- si planul metafizic. ?????? deloc clara, la Millo, identitatea acelui Drac plin de valori pozitive, Ada Lupu -l-a ascuns-, dar in asa fel incat sa se vada ca diavolul este, pe langa -maestrul de joc-, autorul si regizorul spectacolului. In plus, a inventat un personaj, Ingerul, care il insoteste (si de rele il fereste), personaj interpretat de Gabriela Codrea cu incantatii -serafice- de un ridicol perfect. Urmarind cu obstinatie tema diavolului care nu este diavol, Ada Lupu greseste finalul. Dupa ce ratacitii se intorc la casele lor, fostul diavol/regizor/maestru de joc este condus de Inger la scara cu care se ridica la ceruri: -Ingerul cazut- devine -ingerul inaltat-. Un final numai bun pentru La chute d*un ange de Lamartine, nicidecum pentru farsa lui Millo si pentru modul romanesc de a percepe diabolicul ca pe o gluma buna. In acest context, desigur, Domnul S. devine personajul principal, astfel ca Ion Grosu are de dus povara grea a doua ore de spectacol care ii stoarce ultima picatura de sudoare. Ion Grosu este un caz special in teatrul romanesc de dupa 1990. I-am admirat agilitatea si cultura corporala si in alte spectacole, dar nu are ceea ce se intelege prin priza la text. O energie debordanta, o comanda perfecta a corpului, expresiv in miscare, dar cu totul lipsit de relief in vorbire. Oricum, mai expresiv decat Dan Bordeianu, care joaca -civil- (crezandu-se firesc) rolul de prim-plan al lui Lica. Dintre actorii tineri, mai bine conturati au fost Alexandru Gheorghiu (Cobuz) si Gabriel Rauta, mobil in cele trei identitati (Camatarul Cioc de fier, Zaplan si Baiatul de birt). Cu ajutorul machiajului si costumelor, Crenguta Hariton (Stanca) si Gabriela Crisu (Tudora) reusesc, oarecum, sa aduca pe scena mitul prospetimii si puritatii rurale pe care se bazeaza mesajul lui Matei Millo. Un intermezzo profesionist (Jocul de carti) creeaza Victoria Cocias Serban (Contesa), Ruxandra Sireteanu (Patroana Tita) si Alexandru Repan (Baronul). Doar o parte din decor ni s-a parut reusita: fundalul puternic decorat, in culori purpurii, cu doua intrari magice intr-un infern delicios pe unde poate intra oricine, Diavolul chiar. Viorica Petrovici, creatoarea decorului si costumelor, a concentrat idei interesante in acest fundal parca autonom fata de restul decorului. Curios este ca, peste ani, Tudor Musatescu, deloc indiferent la inaintasii sai, mai ales Alecsandri si Millo, avea o viziune destul de apropiata asupra Bucurestilor in piesa Licuricii, prea putin cunoscuta, unde regasim aceeasi ostilitate fata de mondenitatea vietii bucurestene. Sa speram ca va fi redescoperit si acest text pe care, fiind vorba despre Bucuresti, il va testa unul dintre teatrele bucurestene. Un oras devine legendar si prin cantitatea de opere literare care il imortalizeaza la un moment dat al istoriei sale.
