Acasă Cultură Realism, dragoste si moarte in ritmuri venezuelene

Realism, dragoste si moarte in ritmuri venezuelene

DISTRIBUIȚI

Peisajul cultural bucurestean al acestei veri pare sa-si fi propus un dialog international, cel putin in domeniul vizualului. Dupa arta olandeza pe care o prezentam la sfarsitul saptamanii trecute, iata ca o noua expozitie, Conceptul, natura si gestul in plastica venezueleana, ambitioneaza o alta panorama de dimensiuni nationale. Prezentata la Casa Americii Latine, selectia realizata de plasticianul Daniel Briceno, care este si curatorul expozitiei, ofera, intr-adevar, o incredibila varietate de viziuni artistice si de solutii plastice, peste care se asterne, si aici, un ton generalizant determinat de spiritualitatea specifica tarii si culturii respective. 39 de artisti propun vizitatorului discursul propriu despre lume, fie in rezolvari formale de factura clasica, fie in formule marcate de utilizarea fotografiei sau in compozitii video.


Indiferent de mijloacele de expresie alese, artistii raman insa, aproape fara exceptie, adeptii metaforei, mai directe sau mai sofisticate. De la naturile statice cu fructe semnate de Marisa Mazzucato sau Rudy Daini, de exemplu, care fac trimitere la vestitele bodegones spaniole, la aceea a Saritei Mishaan, marcata de postmodernism, de la realismul magic al unor Guillermo Ferrer sau Consuelo Mendez la expresionismul artistei de origine bulgara Ina Bainova sau al Cristinei Nunez, de la compozitiile abstracte – sau macar vizand abstractul – realizate de Marcela Navea sau Luis Carias, pana la colajul (numit de artista sculptura) Actualitate al Marthei Salome Anez sau la creatiile video semnate de Clemencia Labin si Daniel Briceno, totul este metafora unei trairi de maxima intensitate, a unor sentimente a caror vigoare depaseste realul, ajungand uneori, ca in Rastignirea porcului a lui Nelson Garrido, pana la hotarul blasfemiei. Daca nu-l depaseste niciodata, faptul se datoreaza unei mosteniri culturale specifice Americii de Sud, unde vechile zeitati zoomorfe ale precolumbienilor au supravietuit catolicismului rigid, imbogatindu-l si conferindu-i o dimensiune fastuos umana, de neintalnit in alta parte, si unei ironii corective, unui umor prezent si in lucrarile cu tenta erotica (mult mai putine decat ne-am fi putut astepta), ca acelea apartinand lui Eduardo Algelvis sau Domenico Aglialoro, si in amuzantul hamac de plastic, purtand in indoiturile lui harta istorica a Venezuelei si intitulat – sarcastic – Patria care face pipi pe ea. Istorie, legende mai vechi (Obiectele samanului) sau mai noi (povestea scriitoarei Teresa de la Parra), tentatia de a invita privitorul in intimitatea sufleteasca a autorului (Ceea ce este inauntru de Luis Gomez sau Inchisoare in carne vie de Jesus Quintero) reprezinta cealalta fata a artei venezuelene, aceea marcata de sentimentul tragicului si al mortii.


Am semnala aici, lucrarea artistei de origine romana, Felicia Maniu, Cand o sa vina moartea, ma va privi cu ochii mei. Evident, aceasta revarsare de pasiune vitala isi gaseste cel mai bun mijloc de expresie in culoare: tonuri saturate de culoare calda, incandescenta de cele mai multe ori, respectand sau nu culoarea locala, in functie de optiunea artistilor pentru unul sau altul dintre curentele artistice. In acest context, cele cateva lucrari dand prioritate griurilor sau negrului, ca acelea ale lui Isabel Cisnero sau a Feliciei Maniu, nu sunt decat exceptia care confirma regula.


Mai putin relevanta ni s-a parut sculptura. E drept, distanta a impiedicat organizatorii sa transporte lucrari de mari dimensiuni, toate piesele din expozitie incadrandu-se in ceea ce numim de obicei plastica mica. Am descoperit si aici o seama de optiuni estetice, de la torsul de factura romantica al Belindei Casanova la postmoderna compozitie a lui Magali Rodriguez, mariind capete romane cu ecranul unui televizor, de la piesele -animaliere- concepute de Ramon Pedroza si Rita Daini, in lemn si bronz, la cele in ceramica sau in materiale futile, cum ar fi nisipul, semnate de Amarilis Hanot, respectiv, Berna Pisani. Cateva lucrari, abstracte, poarta semnul monumentalitatii, chiar la dimensiunile din expozitie. Este cazul structurii verticale in metal si lemn a lui Miriam Alamo, al compozitiei Omega (otel policromat) de Miguel Angel Jimenez sau al spiralei din Fara titlu de Marcos Fernandez.


In succintul text al pliantului ce insoteste expozitia, Daniel Briceno scrie: -…expozitia aceasta urmareste integrarea experientelor fiecaruia dintre artisti in identitatea latina, in sincretismul nostru cultural, in cosmogonia Realismului Magic in care ne miscam, care este, de fapt, viata noastra de zi cu zi, si in trairea pasionala a sufletului nostru, expresie a culorii vii si a orbitoarei lumini tropicale raspandite de cultura noastra caraibiana-. In atingerea scopului propus, comisarul expozitiei a dovedit o perfecta capacitate de selectie, aducand la Bucuresti lucrari ale unor artisti pentru care universul geografic latino-american si cel estetic, marcat de europenism, se topesc intr-o sinteza relevanta pentru specialist si pentru amatorul de arta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.