Home Cultură Simpozionul „Fericitul Ioan Paul al II-lea”

Simpozionul „Fericitul Ioan Paul al II-lea”

DISTRIBUIŢI

Eveniment

La ceremonia de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, desfășurată în ziua de 1 mai, Papa Benedict al XVI-lea a spus că, de la început, „ceea ce Papa abia ales a cerut tuturor, el a făcut-o primul: a deschis spre Hristos societatea, cultura, sistemele politice și economice, inversând cu o forță de gigant – forță care îi venea de la Dumnezeu – o tendință ce părea ireversibilă“, adăugând: „Acest fiu exemplar al națiunii poloneze i-a ajutat pe creștinii din întreaga lume să nu se teamă să se declare creștini, să aparțină Bisericii, să vorbească despre Evanghelie. Ne-a ajutat să nu ne temem de Adevăr“. În 1999, când a vizitat România, Sanctitatea Sa afirma: „Pentru a vindeca rănile unui trecut crud și dureros este nevoie de răbdare și chibzuință, de spirit întreprinzător și onestitate. Această îndatorire grea, dar înălțătoare, le revine tuturor… Nu vă fie teamă să vă asumați cu curaj responsabilitățile și să priviți spre viitor cu încredere“. Aula Academiei Române a găzduit simpozionul „Fericitul Ioan Paul al II-lea“, organizat de Secția de Filologie și Literatură a Academiei Române, Arhiepiscopia Romano-Catolică București și Fundația Națională pentru Știință și Artă. Au rostit alocuțiuni acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, cardinalul Stanislaw Dziwisz, ex-secretar al Papei Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopul Ioan Robu, membru de onoare al Academiei Române, prof. dr. preot Wilhelm Dancă, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași, și acad. Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române. Evocarea vieții și activității Papei Ioan Paul al II-lea a inclus, într-un fel firesc,  numeroase citate din enciclicele și discursurile rostite la București în timp ce pe ecran se derulau scene ale acelei întâlniri de neuitat, împreună reconstituind o stare de spirit pe care am așeza-o sub întreitul semn al iubirii, credinței și păcii. Pe bună dreptate, ÎPS Ioan Robu, rememorând vizita la București a Sanctității Sale, a afirmat că: „Cine parcurge cuvântările Papei Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei sale în România, poate să observe ușor în ele mulțimea sfaturilor părintești adresate Bisericilor și tuturor românilor. Am putea spune că ele sunt pentru România, pentru noi toți, testamentul unui Papă Sfânt cu numele Ioan Paul al II-lea.“

Un Papă Sfânt

Viața Papei Ioan Paul al II-lea este o impresionantă poveste și ne ajută să-i înțelegem mai bine personalitatea charismatică și felul în care a urcat treptele sfințeniei într-o vreme de criză. Născut într-o familie modestă, Carol Wojtyla a absolvit liceul Marcin Wadowita după care s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității Jagielloniene din Cracovia. Universitatea a fost închisă în timpul celui de al Doilea Război Mondial și al ocupației naziste, și tânărul student a fost nevoit să muncească la o fabrică de produse chimice. În 1942, continuă studiile universitare teologice și, în 1946, este hirotonit ca preot la Cracovia. Curând a fost trimis la Vatican, unde a studiat la Universitatea Papală „Angelicum“, luându-și, în 1948, doctoratul cu teza „Credința în gândirea Sfântului Ioan al Crucii“. Reîntors în patria sa, susține un al doilea doctorat în filozofie cu o teză despre Max Scheler. În 1953 a fost numit profesor la catedra de Teologie morală și etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia și, peste un an, devine profesor de etică la Universitatea Catolică din Lublin, oraș în care întemeiază un Institut de Morală creștină, fiind director până în 1978. În 1958 este numit episcop titular de Ombi și auxiliar de Cracovia, la doar câteva luni este hirotonit ca episcop, apoi arhiepiscop de Cracovia, iar în 1967 a fost făcut cardinal. După stingerea din viață a Papei Ioan Paul I, Carol Wojtyla a fost ales Papă la 16 octombrie 1978, luându-și numele de Ioan Paul al II-lea, încoronat ca suveran pontif la 22 octombrie 1978, primul Papă polonez și unul dintre puținii care nu s-au născut în Italia, și pontificatul lui rămâne în istorie ca fiind ca durată cel de al treilea din istoria Bisericii Catolice. Prin tot ceea ce a întreprins în viața Bisericii și, mai larg, în viața internațională, Papa Ioan Paul al II-lea rămâne ca o personalitate de referință în istoria sec. XX, recunoscut și apreciat pentru demersurile pentru apărarea demnității umane față de pericolele istoriei contemporane și vieții moderne. A dobândit pe drept respectul și admirația întregii lumi prin tot ce a făcut pentru Polonia, pentru lupta împotriva comunismului și a oricărei forme de totalitarism. A vizitat peste o sută de țări, într-o neobosită activitate a sa ecumenică și luptă pentru libertate, iubit, respectat și admirat pentru ideile sale și felul în care reușea să se apropie de sufletul oamenilor. În toată viața pământească, spunea prof. dr. pr. W. Dancă, Ioan Paul al II-lea a rămas fidel voinței lui Dumnezeu, iar Biserica l-a declarat fericit. „Privind înainte la canonizarea lui, îi spun Fericit ești tu, iubite Papă Ioan Paul al II-lea, pentru că ai crezut!“

Fără adevăr, omul nu poate fi liber

ÎPS Ioan Robu a reamintit de discursul ținut la Palatul Cotroceni, în fața autorităților civile și politice, a reprezentanților comunităților religioase și corpului diplomatic, când Sanctitatea Sa a spus: „Prezența reprezentaților diferitelor comunități religioase mă face să subliniez rolul esențial al Bisericilor. Lor le revine sarcina de a fi făuritoare de pace, de solidaritate și de fermitate, astfel încât să nu se prezinte antagoniste, ci drept colaboratoare în vederea binelui comun, lăsând la o parte tot ceea ce poate exacerba opozițiile, pasiunile, ideologiile, care în decursul deceniilor trecute, au încercat să prevaleze asupra persoanelor, asupra comunităților omenești și asupra principiilor de libertate și adevăr. În condițiile respectării autonomiei realităților temporale, misiunea lor spirituală le cheamă să stea de veghe în lume, pentru a aminti valorile care stau la baza vieții sociale și pentru a identifica sub aspect uman și spiritual orice lipsă de respect datorat persoanei, demnității și libertăților sale fundamentale, mai cu seamă libertatea religioasă și libertatea de conștiință“. Cunoștea istoria noastră, cu dramele ei mai vechi și mai apropiate în timp și, făcând nu odată referire la marile noastre personalități, îndemna: „Vindecați rănile trecutului prin iubire. Suferința comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl așteaptă de la cei ce cred?“.
Acad. Eugen Simion a evocat întâlnirea pe care a avut-o cu Fericitul Părinte la Vatican, mărturisind că a descoperit un Om din răsăritul Europei care a trecut demn prin suferință, „un om cu o față bună, un om tăcut și liniștit, atent la ce i se spune, cumpătat la ce spune, care radia bunătate și stabilitate într-o lume agitată, instabilă, dominată de ceea ce numea structurile păcatului. În comentariul la volumul de enciclice din anul 2008, acad. Eugen Simion aprecia că acestea reprezintă „opera unui spirit reflexiv, a unui spirit care consideră că în orice formă de meditație esențial trebuie să fie omul care în societatea postmodernă este amenințat de „structurile păcatului și de mecanismele perverse ale unei lumi dominate de profit și de setea de putere“. A îndemnat, nu o dată, la solidaritate cu cei săraci și cei fără putere, la dreptate și îndurare, spunând că Dumnezeu este bogat în îndurare. Mai recomanda respectul adevărului spunând: „Mergeți spre adevăr și veți fi liberi, pentru că, fără adevăr, omul nu este liber… Dacă adevărul transcendent nu e recunoscut, forța puterii triumfă și fiecare tinde să utilizeze până la capăt mijloacele de care dispune spre a-și impune interesele sau opiniile fără a ține seama de drepturile celorlalți“. Este pilda unui Om al Bisericii care și-a pus probleme sociale și umane, „problema alcătuirii lumii și a reumanizării societății“. Reumanizarea lumii este posibilă și printr-o înțeleaptă înțelegere a relației dintre credință și rațiune, care „trebuie să trăiască împreună pentru că sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalță spre contemplarea adevărului“. Cu puterea credinței sale, Fericitul Ioan Paul al II-lea a reușit să cucerească lumea, a crezut cu ardoare și a  reușit să convingă că „adevărul poate fi cunoscut, trebuie să fie cunoscut prin credință“, deoarece „credința presupune și desăvârșește rațiunea“.

Și un memento: „Nu poți fi liber dacă nu ești atent la binele pe care adevărul îl conține“.

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.