Acasă Opinii Si acum sunt mandru ca am facut Liceul Vasile Alecsandri…

Si acum sunt mandru ca am facut Liceul Vasile Alecsandri…

DISTRIBUIȚI

Pana acum niste ani credeam si eu, ca mai toata lumea, ca valoarea unei scoli o dau profesorii ei. Desigur, toti am auzit pledoaria: “Pai si la noi sunt aceiasi profesori ca la stat, deci invatam la fel…”. Eu am auzit-o de mii de ori, pentru ca asta mi-e meseria, sunt platit ca sa o aud. Ani in sir am fost tentat sa o contrazic, simteam eu ca mai era ceva la mijloc, ce-mi scapa, de nu se legau lucrurile, insa nu stiam ce, asa ca taceam din gura.

Pana intr-o zi, cand mi-a cazut sub ochi un studiu facut de americani, temeinic si bine explicat. Au vrut sa afle care sunt lucrurile care ii fac pe studenti sa invete mai bine, si care dau valoare universitatii sau facultatii respective, la urma urmei.

Cand am vazut criteriile si, mai ales, ordinea lor, mi-am dat seama ca in acea clipa am inteles despre educatie si despre formarea unui om poate mai mult decat in zece ani de dinainte la un loc.

Liceul Vasile AlecsandriPrimul criteriu din varf, adica cel mai important, era calitatea studentilor! Sigur, mi s-a parut un nonsens la inceput, era o referinta circulara, insa pana la urma i-am gasit logica. Dar adevarata surpriza a venit la al doilea: erau cladirile universitatii, locul unde erau asezate si parcurile din jurul lor si, subinteles, toata istoria si toata incarcatura simbolica atasata lor si celor care au trecut pe acolo. Nu mai tin minte ce era pe locurile al treilea si al patrulea, insa pe al cincilea erau profesorii. Mai erau cateva si dupa profesori, insa si pe acelea le-am uitat.

Studiul acela era despre universitati, insa nu am vreo indoiala ca rezultatele sunt aceleasi si pentru licee si ca e la fel mai peste tot in civilizatia occidentala, in care si noi suntem, chiar daca pe la margine.

Atunci am inteles de ce la noi in liceu elevii mai slabi invatau si se straduiau chiar mai mult decat cei mai buni. La celelalte licee era invers: cei buni stateau cel mai mult cu cartea in mana, cei din coada erau acolo pentru ca nu aveau chef sa invete; nu pentru ca erau mai prosti, ci pentru ca faceau bravada cu neinvatatul, cu copiatul si cu pacalitul profesorilor, si mai erau si admirati pentru asta. La noi, codasii se rusinau si faceau eforturi disperate sa-i ajunga pe ceilalti. Nu reuseau doar pentru ca erau mai inceti la minte.

In fiecare judet, atunci, era cate un liceu care se distanta clar de celelalte, si ca sa ajungi acolo te pregateai cu ani de zile inainte. Cu totii le stiam care sunt, din toate orasele. Cred ca, aproape fara exceptie, erau si cele mai vechi din locurile respective, asezate in mijlocul oraselor, in partea veche a acestora, cu atmosfera binecunoscuta.

Al nostru avea peste o suta de ani cand am ajuns eu acolo. Nu mai era altul in oras cu copaci mari si batrani in jur. Un liceu mare, intins pe cateva hectare, cu parc in fata si cu grajduri pentru cai si alte acareturi in spate, cu o mare curte interioara in centru, ca la castele. Amfiteatrul, sala mare de festivitati si spectacole, cu pian, era mandria liceului, nimeni nu mai avea asa ceva, desigur!

Aveam bazin de inot, o piscina imensa, mi se parea atunci, cu o statuie sau un basorelief in capat. WC-urile erau in curte, departe, iarna iti puneai paltonul ca sa ajungi pana acolo. WC-uri turcesti, din fonta, facute sa tina inca doua sute de ani, nu ca la celelalte licee, unde pe jumatate dintre usi scria “defect”.

Nu puteai intra in liceu daca nu erai de-al locului. Era o singura usa pe unde intrau elevii, ingusta, numai cate unul, ca sa poata sa fie controlati la uniforma, la sapca, respectiv bentita, matricola, tunsoare, tipul de ghiozdan. Era ceva in neregula, treceai in dreapta si asteptai sa vina cineva sa-ti ceara socoteala.

Matricola o purtam cu mandrie, imi venea sa tin costumul de scoala toata ziua pe mine, in oras, ca sa se vada. Cand vedeai un elev prin oras, primul lucru pe care il faceai era sa te uiti la matricola, ca sa vezi de la ce liceu este, fie ca eram noi, tot elevi, sau oricine altcineva. Tot judetul stia matricola de la LVA. In autobuz aveam grija sa nu se aseze cineva in dreptul umarului stang, ca sa se poata vedea. In privirile feminine, indeosebi, efectul era vizibil si garantat.

La mine in sat, nu mai spun! Se dusese vestea peste sapte sate ca e cineva de-al lor la LVA. Eram singurul elev de la tara din anul nostru (patru clase), si poate chiar din tot liceul.

Liceul Vasile AlecsandriToti ar fi vrut sa-si vada copiii acolo, de la primul secretar al partidului si pana la ultimul muncitor de la combinat. Totusi, daca nu invatau, nici copiii lui Ceausescu nu ar fi intrat la LVA, examenele erau foarte stricte si grele. De cand eram eu, inainte de liceu, in timpul lui sau dupa aceea, pana la revolutie, nu am auzit vreodata, dar nici macar o singura data, sau chiar sa-i treaca prin minte cuiva ca vreunul dintre elevii de la LVA sa fi intrat pe nemerit, pe usa din dos, cu vreo pila, copiind, sau in alt fel. Niciodata. Nici macar aluziv sau in gluma.

Din anul nostru, toti au intrat la facultate, din prima, adica in vara, cu exceptia unuia singur, care a intrat in toamna. Se intra greu la facultate atunci, chiar si la cele tehnice, unde se duceau liceenii care invatau mai putin, ca sa le creasca sansele. Cei mai slabi din liceu, ultimii din clasa, adica, erau mai buni decat cei mai multi de la alte licee, si erau licee de la care nu intra nimeni la facultate, nici macar premiantii. Cu cei din clasa noastra faceam eu lectii, seara, ca apoi sa raman la ei la masa. Pe atunci mancarea nu era ceva chiar la indemana oricui, insa parintii lor faceau rost, ca erau directori. Cu mare greutate, totusi, chiar si pentru ei.

Acum, tare se mira candidatii cand ii intreb ce scoala au facut. Ei vin pregatiri sa-mi recite din acivmanturile lor, si eu ii intreb la ce scoala au fost! Ei imi spun de facultate, iar eu insist, si-i intreb la ce universitate, ma intereseaza universitatea, nu facultatea. Se uita banuitori la mine si nu inteleg. Iar cand ii intreb de liceu, chiar ca se gandesc ca nu sunt intreg la minte, sau ca nu stiu cum se face o recrutare “profesionista”, se vede pe fata lor. Insa eu sunt recrutorul, si nu ei, si nu isi dau seama ca stiu mai multe despre cum se leaga lucrurile de demult cu cele de acuma decat multi altii…

GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.