Acasă Politic Institutiile – actorii colectivi ai spatiului public

Institutiile – actorii colectivi ai spatiului public

DISTRIBUIȚI

Metafora teatrului, a lumii ca scena, ne-a fost data de William Shakeaspeare. Dupa 400 de ani, multe dintre trasaturile Renasterii se regasesc in cultura postmoderna de astazi. Statul-spectacol, scena politica si mai ales importanta aproape mistica data comunicarii, interpretarii subtextelor, ne situeaza pe noi, cei traitori in veacul XXI, intr-o inedita postura de spectatori-actori ai unei piese universale, desfasurata pe o scena extinsa la scara intregii planete. Dar nu numai persoanele sunt actorii acestei piese; intocmai ca Zidul din -Visul unei nopti de vara- institutiile publice sunt ele insele nu doar un cadru sau un decor, ci actori activi care formeaza/deformeaza mesajele si sensurile din spatiul public.

S-a spus demult ca, asemenea lui Cronos, orice revolutie isi devoreaza fiii. Revolutia romana nu a facut exceptie. Pe scena politica a tarii au ramas insa, inevitabil, institutiile. Despre imaginea institutiilor vom incepe sa vorbim in acest material, incercand sa surprindem atat invariantele, cat si, mai ales, tendintele de evolutie. Tendintele institutiilor sunt marcate pretutindeni de inertie. Tocmai de aceea ele pot fi prevazute cu o probabilitate ridicata si trebuie sa constituie pentru orice observator obiectiv puncte de reper in analiza si aprecierea globala a societatii.

Mitologia institutiilor

Oamenii politici devin personalitati politice, personalitatile se transforma in personaje politice si, la capatul acestui drum, personajele politice se transforma in mituri politice. Aceasta metamorfoza este usor de perceput, pentru ca se desfasoara intr-un interval de timp mai scurt decat viata unui om. Figurile unor contemporani se detaseaza si sunt incarcate de trasaturi simbolice de insasi generatia din care se ridica. Orice mit politic (parintele, omul providential, salvatorul, etc.) se repeta sau este repetabil la nivelul fiecarei generatii.

Mult mai greu de sesizat este insa mitologia institutiilor. Aceasta se coaguleaza si se structureaza in perioade foarte lungi de timp. Aceasta situatie face ca, de multe ori, in perceptia generala, institutiile sa fie considerate un dat extrasocial, o realitate care nu poate fi schimbata fara a se afecta grav insasi viata oamenilor.

Din acest punct de vedere, mitologia cea mai consistenta este cea a Statului insusi. Armata, Politia si Justitia poseda, la randul lor, o mitologie strans legata de cea a statului. In fond, aceste trei institutii sunt definitorii pentru existenta statului.

In anii trecuti a fost lansata public o discutie care a starnit destula valva printre istorici, analisti politici si lideri de opinie. In esenta, se dorea punerea in discutie a mitologiei statului national, sustinandu-se ca acesta nu este o valoare in sine, ci este un construct, imperfect sau perfectibil, al comunitatii umane. Opozitia violenta inregistrata fata de aceasta idee a facut ca dezbaterea respectiva sa inceteze deocamdata. Ceea ce nu s-a sesizat suficient este faptul ca raportarea unei comunitati la institutia statului este conditionata istoric si cultural. In Occidentul european (si in Statele Unite), comunitatile structurate (in special comunitatile urbane) sunt cele care au proiectat statul. In Estul european, statul este cel care a structurat comunitatile. Din acest punct de vedere, discutia asupra valorii statului pentru individ nu este inutila.

Institutiile fundamentale – Armata, Justitia, Politia (si Biserica) – capata astfel o importanta mult mai mare in structura profunda de reprezentari a romanilor. Aceste institutii nu sunt doar instrumente ale comunitatii, ci sunt si elemente de identitate nationala. Poate sa para straniu, dar asteptarile romanilor de la stat si de la institutiile sale cuprind si ceva ce am denumi – poate nu intamplator – impartasanie: romanul doreste sa se impartaseasca din aceste institutii. Aceasta abordare, pe care, recunoastem, nu o putem argumenta suficient stiintific, ofera insa o imagine revelatoare asupra unor pacate endemice ale societatii romanesti: birocratie, clientelism, coruptie. Esecul tuturor cruciadelor postdecembriste (cazul dosarelor fostei Securitati este doar cel mai recent) poate sa aiba cel putin o parte din explicatie in aceea ca institutiile statului au fost considerate simple instrumente, echivalente cu cele occidentale.

Fragment de istorie intr-un prezent prafuit

Momentul decembrie 1989 a scos din nou in evidenta credibilitatea de care armata se bucura in randul populatiei, care a pozitivat aproape instantaneu toate actiunile armatei din acele zile tulburi. Desi, in anumite orase, unii militari au deschis focul impotriva manifestantilor, pactizarea armatei cu masele a constituit momentul- cheie al zilelor din decembrie. Perceputa ca factor de stabilitate in acele momente si, in acelasi timp, perceputa ca reprezentanta a poporului, Armata a fost institutia cea mai glorificata in acele zile si singura institutie a statului comunist nedaramata de pe soclu. Daca Partidul Comunist, Securitatea, Militia, Justitia, Guvernul, Marea Adunare Nationala si sindicatele oficiale au fost pulverizate in doar cateva ore – locul lor fiind luat de structuri nou-create sau de hibrizi -, Armata a devenit un factor de continuitate in acele zile. Cu exceptia catorva lideri evident politizati, care au fost inlaturati, nimic nu a afectat institutia militara. Mai mult decat atat, ea a preluat prin decrete date de noua putere si atributiile Securitatii si, prin reprezentanti, conducerea Ministerului de Interne.

Anul 1990, caracterizat prin violente convulsii sociale, generate si de o lipsa cronica a unor structuri de comanda si a unor institutii stabile, a asezat definitiv institutia militara in fruntea increderii populatiei. Confruntarile dintre demonstranti (politici sau sindicali) si Politie, manifestarile violente din 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 18-19 februarie, 15 martie, 13-15 iunie, mitingul maraton din Piata Universitatii, precum si confruntarile verbale din interiorul spatiului parlamentar, la care s-au adaugat puzderia de partide nou aparute si puzderia de ziare nascute dupa decembrie 1989, au tranformat Armata in unicul stalp al unei societati in plina transformare. Concomitent cu zguduirile interne, societatea romaneasca la inceputul deceniului IX a fost confruntata si cu prabusirea de jur imprejur a blocului comunist, si cu izbucnirea unor conflicte militare de mai mare sau mai mica amploare, conflicte care au generat un climat de insecuritate colectiva. Razboaiele din Iugoslavia si dezmembrarea acestei republici, razboaiele din spatiul ex-sovietic, puciul de la Moscova si confruntarile dintre moldoveni si transnistreni, scindarea ceho-slovaca si, evident, propaganda nationalista interna au trimis din nou populatia spre cautarea singurului sprijin ce parea solid – Armata. Care a avut inteligenta sa fie institutia cu cele mai putine scandaluri din tot spatiul public romanesc.

La aproape doi ani de la instaurarea pluripartidismului in Romania, au inceput sa apara semnele clare ale dezamagirii unui numar tot mai important de cetateni fata de activitatea partidelor, a Parlamentului si a institutiilor democratiei parlamentare. Neexplicarea coerenta a regulilor democratice, propulsarea in Parlament a unor indivizi cu probleme in ceea ce priveste imaginea publica, poticnirile din evolutia economica, izolarea politica internationala si nesfarsitele polemici dintre partide au condus la sporirea prestigiului unei institutii militare caracterizate prin sobrietate si ordine. Se poate spune ca, la fel ca si in epoca lui Ceausescu, Armata si-a sporit prestigiul si notorietatea pozitiva prin comparatie cu restul societatii. Cifrele demonstreaza uriasa diferenta dintre increderea pe care populatia o are in Armata, undeva in jurul mediei de 80%, si celelalte institutii ale statului. Media increderii in Guvern in perioada 1997-2000, dar si dupa este de aproximativ 30%, media increderii in Parlament este de 23%, media increderii in Presedintie este de 36%, in SRI este de 30%, iar in partide politice, de 10%. Singura institutie publica aflata intr-o situatie similara cu Armata este Biserica, a carei medie de incredere se afla la 84%. Desi traseul increderii s-a mentinut in acesti parametri in toata perioada postrevolutionara, in anii de dupa 1996, Armata a fost implicata in cateva momente mai delicate legate de finalizarea anchetelor dedicate lui decembrie 1989. Condamnarea generalilor Chitac si Stanculescu si dezvaluirile privind atitudinea unor cadre militare in evenimentele de acum 11 ani ar fi putut afecta ceva din imaginea publica a institutiei militare. Totusi, acest fapt nu a avut loc, soliditatea imaginii Armatei trecand peste orice fel de criza.

Principala motivatie a acestei stabilitati de invidiat provine din faptul ca Armata nu a figurat niciodata pe agenda grijilor romanilor. Confruntati cu probleme legate in mod esential de nivelul de trai si de evolutia economiei nationale, romanii au sanctionat prin neincredere institutiile publice care ar fi trebuit sa rezolve aceste aspecte sociale si nu au reusit. In conditiile in care, in diverse momente ale ultimilor 11 ani, grijile majoritatii au cuprins si aspecte ale sigurantei nationale, Armata a fost perceputa ca un garant al acestei sigurante, care, pana la capat, nu a fost niciodata semnificativ amenintata. Asezata undeva, la marginea lumii politice si a spatiului social, Armata si-a conservat capitalul de incredere si datorita faptului ca exista intr-o societate in permanenta cautare a regulilor si a unor structuri coerente si ordonate. Ordinea militara, in opozitie cu dezordinea tranzitiei, genereaza incredere.

Militian, politai, comisar

Daca Armata a fost institutia cu cea mai lina trecere, din punct de vedere imagologic, de la comunism la noua societate, Politia s-a aflat oarecum la polul opus. A fost foarte greu pentru detestatul militian sa devina, in constiinta publica, politistul democrat, al carui rol sa fie apararea societatii de infractori. La acest factor emotional s-a adaugat o realitate obiectiva. Dupa zeci de ani de tacere si de presa controlata, populatia Romaniei a inceput sa citeasca in ziare despre crime, violuri, talharii care se petreceau in tara lor. Dintr-o societate fara infractiuni, asa cum parea Romania comunista, imediat dupa decembrie 1989, romanii s-au trezit asediati de un fenomen social nou si periculos, pe care nu si-l puteau explica si pe care nimeni nu parea sa-l poata controla. Cresterea reala a fenomenului infractional, intrarea Romaniei in circuitul international al crimei organizate, explozia infractionalitatii de tip economic si aparitia in media a materialelor ce implicau politisti in acte de coruptie au dus la un alt impas de imagine al institutiei Politiei. Daca la Armata nici un scandal existent sau numai imaginat de media nu a iesit dincolo de zidurile institutiei, multe dintre conflictele din interiorul Ministerului de Interne au fost purtate in vazul lumii. De asemenea, daca politizarea institutiei militare a fost doar o figura de stil folosita in anumite confruntari electorale sau prin anumite editoriale, politizarea Politiei si directionarea actiunilor acesteia pe criterii politice pareau a fi realitati cotidiene. Perceptia negativa asupra Politiei porneste de la apropierea acesteia de doua realitati care au, in randul populatiei Romaniei, conotatii negative: infractionalitatea si politicul. Daca, asa cum aratam mai sus, Armata este pozitionata undeva, la marginea lumii publice din Romania si este foarte putin amestecata cu aceasta si tocmai de aceea atat de stabila si de solida, Politia se afla in mijlocul acestei lumi. Esecurile Armatei nu pot fi vazute in timp de pace. Esecurile Politiei sunt zilnice si pot fi percepute de oricine. Bugetul insuficient al Armatei este un caz de insecuritate nationala. Bugetul insuficient al Politiei este un fapt cotidian si prea putin important. Perceptia asupra celor doua institutii este fundamental diferita, deoarece porneste de la premise fundamental diferite. Daca activitatea Armatei intereseaza o tara intreaga, deoarece ea, Armata, se ocupa de securitatea nationala, activitatea Politiei ii intereseaza punctual doar pe cei ce au probleme cu vreo categorie de infractori. Din acest punct de vedere, este interesant de remarcat faptul ca, in perioada 1997-2000, gradul de incredere a populatiei in Politie a ramas constant – in jur de 48-50%. In timp ce toate celelalte institutii publice (mai putin Armata) au pierdut din increderea populatiei, Politia s-a conservat la un nivel mediu de incredere. Spre deosebire de Armata, Politia este legata direct de una dintre principalele probleme ale agendei cetatenesti, si anume siguranta personala. Devenita subiect favorit al campaniilor electorale, siguranta personala constituie unul dintre indicatorii in functie de care este judecata activitatea Politiei de catre populatie. Cresterea gradului de insecuritate duce inevitabil la un sentiment de nemultumire si de neincredere fata de activitatea Politiei. Acest fapt este dublat si de realitatea unei slabe campanii de comunicare in masa a Ministerului de Interne, in comparatie cu mult superioara activitate a Ministerului Apararii.

In fine, mult preconizata demilitarizare a Politiei poate avea un efect pervers. Initial s-a considerat ca, astfel, Politia va avea un caracter mai flexibil, mai modern si mai apropiat de cetatenii pe care ii apara. Se poate intampla ca tocmai lipsa rigorii militare sa priveze Politia de unul dintre putinele sale argumente legitimatoare. Iar, in lipsa altor factori pozitivi (cel putin pentru o perioada de inceput), increderea in Politie poate scadea si mai mult.

In numele legii

Justitia, a treia institutie analizata, are un destin diferit de cel al Armatei si al Politiei, desi cel putin cu Politia are multe puncte comune. Gradul de incredere a populatiei in Justitie este scazut, variind in jurul unei medii de 33%. Mai mult decat atat, din iunie 1997 pana la sfarsitul anului 2000, Justitia a pierdut cam 12% din incredere, curba de scadere fiind relativ similara cu a increderii in Guvern. Avem de-a face cu o institutie foarte apropiata de politic si care trage dupa sine toate punctele negre ale politicului. Mai mult decat atat, una dintre temele centrale ale puterii instalate dupa 996 a fost lupta impotriva coruptiei, lupta care urma a fi dusa (si) prin intermediul justitiei. Pornita din timpul campaniei electorale din 1996, tema luptei impotriva coruptiei a atins punctul culminant in primele luni ale anului 1997, prin infiintarea unor organisme dedicate acestei lupte in toate judetele si prin implicarea mai multor institutii ale statului, coordonate de un organism central nou infiintat.

Diferenta majora dintre declaratiile viguroase ale reprezentantilor clasei politice si realitatea din teren a condus la scaderea entuziasmului initial si apoi chiar la inchiderea discreta a subiectului. Ca si in cazul campaniei pro-NATO, acest esec al guvernarii nu a scapat nesanctionat de opinia publica, vinovata in acest caz fiind gasita institutia Justitiei. Unul dintre factorii care genereaza un puternic sentiment de neincredere este necunoasterea sau neintelegerea mecanismelor din interiorul unei institutii. Procesul deosebit de laborios si complicat pe care-l presupune actul de justitie, memoria anilor comunismului, in care o confruntare cu Justitia era intotdeauna pierduta de cetatean, marea fluiditate a legilor din acesti ani de tranzitie si, nu in ultimul rand, extrem de slaba comunicare realizata de Ministerul Justitiei cu societatea civila au condus la existenta unui zid al necunoasterii si al suspiciunii asezat intre cetatean si reprezentantii justitiei. Comparand Armata cu Justitia si cu Politia, putem observa acele elemente care le diferentiaza decisiv in ceea ce inseamna increderea populara. Armata este complet detasata de agenda interna a cetateanului, Politia este implicata in zona de siguranta a individului, in timp ce Justitia ar trebui sa rezolve toate litigiile din aceasta tara, incepand cu cele ce tin de realitatile economice si incheind cu cele ce tin de infractiuni asupra persoanei. Exista o perceptie clara asupra naturii activitatii militare (generata in primul rand de stagiul militar efectuat de marea majoritate a populatiei masculine), exista o perceptie suficient de clara asupra activitatii politiei, in timp ce activitatea Justitiei este necunoscuta, neinteleasa si, din acest motiv, este supusa suspiciunilor.

Perceptia implicarii politicului in Armata este redusa; la nivelul Politiei, aceasta perceptie este mai accentuata, in timp ce lumea Justitiei si actul de justitie sunt percepute a fi puternic influentate politic. Se poate observa ca singura institutie dintre cele trei analizate care scade in incredere in ritmul scaderii politicului este institutia Justitiei, Politia si Armata fiind neafectate de fluctuatiile acestuia. Nu in ultimul rand, se poate constata faptul ca, dintre cele trei institutii, Armata este cea care are cele mai multe sarcini in domeniul sigurantei nationale, iar Justitia – cele mai putine. Asa cum am mai aratat, justitia are cele mai multe racordari la nemultumirile cetateanului, in timp ce Armata le are pe cele mai putine.

Pericolul

Institutiile fundamentale corespund unor nevoi permanente ale societatii. Exista cateva institutii a caror evolutie a fost extrem de importanta de-a lungul anilor de tranzitie si care astazi devin mai importante decat oricand.

1. Armata corespunde, ca institutie, sentimentului national: emotional – patriotismului si identitatii nationale, rational – nevoii de siguranta nationala. Se remarca, in acest moment, doua surse de amplificare a prezentei mediatice a subiectului. Una este hipersensibilitatea spatiului public la aceasta tema, ca reminiscenta a perioadei electorale si a episodului nationalist Vadim Tudor. Cea de-a doua este integrarea in NATO. Din acest ultim punct de vedere, imaginea Armatei, ca institutie care coaguleaza – traditional – mari resurse de incredere populara, este un capitol care trebuie gestionat cu maxima atentie. In acest moment, imaginea Armatei se afla, pentru prima data, sub semnul unei amenintari majore: discutia despre dotarea deficitara si lipsa de performanta. In planul actional, conteaza modul in care aceasta variabila va influenta procesul integrarii in NATO. In planul imaginii, este interesant insa modul in care aceasta dezbatere publica va afecta increderea in Armata.

2. Justitia corespunde, acum mai mult decat oricand, unui fenomen blamat ca deficienta principala a sistemului politic. Justitiei ii revine responsabilitatea gestionarii acestei deficiente. Exista un element care poate in orice moment sa potenteze dezbaterea asupra acestei teme si sa o transforme in amenintare: mesajul populist de tip Vadim Tudor. Asa cum s-a vazut din experienta electorala a anului 2000, aceasta tema, impusa pe agenda publica si exploatata eficient, poate dobandi o rezonanta puternica in randul opiniei publice si se poate transforma intr-o arma greu de controlat. Din aceasta perspectiva, imaginea Justitiei (ca institutie) trebuie sa fie, la randul sau, gestionata cu multa abilitate.

3. Politia este reprezentarea simbolica a nevoii de siguranta. Teoretic, Politia este reprezentarea adversarului de drept al unui fenomen intens prezent in dezbaterea publica, infractionalitatea. Lipsa de performanta in aceasta ipostaza, subliniata si consolidata mediatic, creeaza o frustrare majora la nivelul opiniei publice. In ipostaza de cetatean, romanul se simte amenintat, descoperit, lipsit de aparare, iar campaniile mediatice indreptate impotriva Politiei ii amplifica suplimentar teama si nesiguranta, convertite in sentimentul neincrederii in institutia care trebuie sa il apere. O strategie reactiva de imagine a Politiei nu face decat sa consolideze aceasta neincredere care, la randul sau, poate fi manipulata si transformata in neincredere in sistem.

Aceasta trecere rapida in revista a catorva considerente de mediu politic si dinamica a imaginii institutiilor are o singura concluzie evidenta. Administrarea imaginii acestor institutii nu este doar un deziderat general valabil, ci o necesitate clara a momentului politic actual. De fapt, managerii acestor imagini trebuie sa construiasca un echilibru delicat intre doua variabile: vectorii de imagine promovati de fiecare dintre aceste institutii si reprezentarile care se creeaza, din multiple surse, in spatiul public cu privire la aceleasi institutii. Daca primul termen al ecuatiei lipseste, cel de-al doilea va prelua rolul sau. In acest moment, presiunile mediatice si toate celelalte amenintari care rezida in mediul politic nu pot avea decat un efect distructiv. Iar acest capital negativ de imagine poate fi convertit, cu abilitate, intr-o resursa de putere. Anul electoral 2000 ne-a demonstrat deja acest fapt.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.