Acasă Politic Paradoxurile sindicalismului postrevolutionar

Paradoxurile sindicalismului postrevolutionar

DISTRIBUIȚI

Aparent, sindicatele si miscarea sindicala nu ar trebui sa fie un actor politic. Raportata la modelul occidental, miscarea sindicala este prezentata de mass-media si de liderii de opinie ca un factor regulator secund al societatii, situata, ca imagine, intr-un plan mai indepartat decat democratia, drepturile omului, pluripartitism, alegeri libere, economie de piata. Aceeasi agenda publica consemneaza, ca o acuza permanenta a perioadei postdecembriste, politizarea actiunilor sindicale si/sau acapararea sindicatelor de catre partide.

Sindicatele sunt insa, prin forta lucrurilor, un actor al spatiului public, iar orice perioada de tranzitie, inevitabil, politizeaza intr-o masura mai mare sau mai mica actorii acestui spatiu.

Portretul-robot al liderului sindical

In linii mari, liderul sindical se aseamana cu liderul politic, iar actiunile sale sunt de multe ori similare cu cele specifice unei campanii electorale. Ca si omul politic, seful unei centrale sindicale face vizite la filialele locale, merge in intreprinderi, strange mana muncitorilor si le vorbeste de la tribune improvizate. Ca si in cazul politicianului, charisma este o conditie esentiala pentru succesul activitatii liderului sindical, intrucat in ambele cazuri este vorba de o functie de reprezentare. De aceea, intr-o analiza a liderului sindical in genere, aspectele cele mai importante vor trebui cautate la nivel de imagine.

Pe langa asemanarile cu activitatea politica, exista o serie de trasaturi specifice care-l deosebesc pe liderul sindical de un candidat politic. Distinctia cea mai importanta e ca, in timp ce omul politic este un lider electoral, seful de sindicat este un lider al multimilor. Motivatiile votului electoral sunt, in mare parte, diferite de cele care determina un grup de salariati sa urmeze indemnurile liderului de sindicat. Intentia de vot are la baza aspiratii de ordin general si se orienteaza in functie de promisiunile candidatilor politici. Cu alte cuvinte, intentia de votare, in mare parte, un sens pozitiv – speranta intr-o viata mai buna. In schimb, protestul sindical izvoraste intotdeauna dintr-o frustrare, dintr-o nemultumire, pornind deseori de la o stare de disperare. Prin urmare, motivatiile care conduc un grup sindical sunt mult mai acute decat cele care caracterizeaza comportamentul electoral.

In al doilea rand, comunicarea electorala este mult mai mediatizata decat cea sindicala. Relatia dintre liderul sindical si grupul pe care il reprezinta este mult mai directa, ceea ce face ca atasamentul multimii fata de lider sa fie mult mai puternic. Judecand acest raport in sens invers, se poate spune ca efectul persuasiv pe care il exercita liderul sindical asupra multimii este mult mai eficient si are o consecinta imediata, ceea ce face ca, de multe ori, actiunile grupului sindical sa-si piarda justificarea rationala.

De pilda, daca judecam la rece, intr-un mod pur rational, participarea la un miting sindical este lipsita de sens, atat timp cat totul se decide intr-un cerc restrans, intr-o incapere cu mobila lustruita, unde se serveste cafea si apa minerala. Efortul depus de un salariat pentru a marsalui kilometri intregi, pentru a sta ore in sir in ploaie sau in soare nu se justifica, din moment ce toate deciziile se iau in spatele usilor inchise. In fond, salariatul plateste cotizatia sindicala tocmai pentru ca cineva sa se ocupe de apararea intereselor sale profesionale. In schimb, la nivel simbolic, un miting sindical de proportii are un efect impresionant asupra participantului. In sanul multimii, acesta se simte mai puternic, mai increzator, iar rezolvarea nemultumirilor sale pare a fi mai realizabila. Protestul sindical manifest readuce in reprezentarea simbolica a multimii o serie de trasaturi specifice starii de razboi. Steagurile, tobele, fluierele, strigatele injurioase sau sfidatoare la adresa oficialilor amintesc toate de starea care precede declansarea unei lupte decisive. Trecerea camioanelor de gabarit mare, cu claxoanele urland si cu motoarele ambalate la maximum aminteste de o armata victorioasa care defileaza pe strazile orasului invins. Efectul simbolic al acestui fenomen potenteaza senzatia de forta, de putere si de intimidare a adversarului.

In tot acest context, liderul care conduce o astfel de multime trebuie sa intruchipeze toate trasaturile ei esentiale. Cand se afla in fruntea multimii, liderul trebuie sa intruneasca toate criteriile de reprezentant legitim al acesteia. Trebuie deci sa arate crispat, sa aiba vocea ragusita, sa poarte un pulover simplu sau o camasa descheiata la gat, cu manecile suflecate, sa fie transpirat, neras, la fel de obosit ca toti ceilalti. In al doilea rand, fiind vorba de o stare de lupta, liderul sindical trebuie sa manifeste o pronuntata atitudine conflictuala. La nivel de imagine, aceasta trasatura este reprezentata printr-o voce puternica si un discurs taios, direct, fara nuantari si fara chichite intelectualiste. Subiectul principal al acestui tip de discurs este denigrarea adversarului (in speta a oficialilor), prin care liderul dovedeste multimii ca are taria de a-si masura forta cu inamicul simbolic. In mod similar, aspectul fizic trebuie sa impuna imaginea de forta si hotarare: statura masiva, brate puternice, ceafa groasa si trasaturi aspre. Intr-un cuvant, liderul sindical trebuie sa intruchipeze imaginea de masculinitate pura, ceea ce explica absenta feminitatii din peisajul sindical (in afara unor exceptii cu totul izolate, femeile nu se implica sau nu sunt implicate la nivelul conducerii sindicale). Este usor sa ne imaginam cat de ridicol ar suna, pentru un grup de salariati nemultumiti, un imbold la protest, rostit pe o voce senzuala si catifelata.

Daca privim in trecut, nu este surprinzator ca aceasta imagine care exprima forta masculina bruta a fost din plin reprezentata in afisele de propaganda comuniste. Muncitorul cu trasaturi aspre si brate puternice intruchipa prin excelenta vointa maselor populare. Fara indoiala ca acest simbol, a carui reprezentare o vedeam peste tot pe culoarele intreprinderilor muncitoresti sau in halele de productie, exercita si azi o influenta accentuata asupra imaginarului social. Cu anumite exceptii – intre care cea mai notabila este cazul Ciorbea -, liderii sindicali de azi se suprapun, mai mult sau mai putin, peste acest simbol al vointei si tariei populare. In galeria personajelor sindicale reprezentative, Mitrea, Muhu, Beja sau Cosma sunt cele mai relevante exemple.

Cateva date

Evolutia increderii in sindicate a variat aproximativ la fel cu increderea in institutiile guvernarii (in special, Guvernul). In conditiile in care evolutia institutiilor guvernarii era negativa, evolutia increderii in sindicate devenea, la randul sau, negativa.

Profilul celor care au incredere multa si foarte multa in institutii cuprinde urmatoarele caracteristici:

– persoane mai in varsta, fara liceu absolvit, care locuiesc in mediul rural, in Oltenia, Muntenia sau chiar Banat, cu un venit scazut, au votat PDSR in alegerile anterioare, afirma ca l-ar vota pe Ion Iliescu daca ar avea loc alegeri prezidentiale.

De asemenea, au incredere in sindicate cei care sunt multumiti de propriul serviciu, sunt membri in asociatii, sunt bine informati si sunt multumiti de activitatea Guvernului in problemele legate de locurile de munca si de privatizare; cei care cred ca este mai bun un loc de munca prost platit, dar sigur, si cei care cred ca nu si-ar gasi un loc de munca daca si-ar pierde slujba.

Pe de alta parte, persoanele care au incredere putina, foarte putina sau deloc in institutii:

– au sub 35 de ani, studii superioare, locuiesc in orase cu peste 100.000 de locuitori, locuiesc in Crisana-Maramures, (dar si in Transilvania si Bucuresti) au un venit ridicat, prefera un alt candidat decat Ion Iliescu sau Adrian Nastase, in eventualitatea unor alegeri prezidentiale.

In fine, au putina si foarte putina incredere in sindicate cei care cred ca este preferabil un loc de munca bine platit, dar nesigur, cei care sunt nemultumiti de activitatea Guvernului in problemele legate de locurile de munca si de privatizare si cei care au sanse mai mici de a-si gasi o slujba.


Sindicat = greva, greva = -Jos Guvernul!-

Muncind in marile uzine si locuind in zonele limitrofe, muncitorii formeaza un grup social caracterizat de omogenitate ridicata si solidaritate organica. Aceste caracteristici determina premisele aparitiei si perpetuarii in timp, dincolo de granitele secolului al XIX-lea, a unor conflicte dure intre muncitori si patronat. Daca initial sindicatul reprezenta doar -forma de organizare si unire a cetatenilor pe baze profesionale, avand drept scop apararea drepturilor si promovarea intereselor profesionale ale angajatilor, (…), in ultimul timp se inregistreaza o tendinta de implicare a sindicatelor in activitatea proprie a partidelor politice-. (Sergiu Tamas – 1996)

In momentul in care muncitorii unor mari uzine declanseaza greve, intreaga comunitate participa, cel putin afectiv, la derularea conflictului. Centrata pe o serie de valori colective, simboluri, atitudini, moduri de actiune si de gandire specifice, comunitatea muncitoreasca, reprezentata simbolic de sindicat, devine expresia actiunii constiintei colective comune.

Interesant este de observat care este gradul de implicare a statului in solutionarea conflictelor sociale generate de sindicate.

In societati industriale liberale din Europa, in care statul joaca un rol mai putin central, conflictul de munca se deruleaza strict intre sindicate si patronat. Se formeaza o diada, in care dimensiunea politica explicita lipseste, conflictul de munca negenerand un conflict politic. Acest lucru este posibil datorita faptului ca sindicatul (prin extensie clasa muncitoare) ramane loial sistemului politic ce s-a dovedit a fi functional. Puternica sindicalizare a muncitorilor are ca principal efect dominarea partidelor politice de catre sindicate, fiind, totodata, dovada institutionalizarii functiei sale in sistemul social (in sensul de participant activ si constructiv la dezvoltarea societatii in totalitatea sa). La solutionarea conflictelor, statul nu intervine decat intr-o masura nesemnificativa, compromisul ce duce la stingerea conflictului fiind -negociat- strict intre partile diadei: sindicat si patronat.

In Statele Unite, miscarea sindicala prezinta alte caracteristici. In conditiile in care mobilitatea individuala si un anumit tip de darwinism social au devenit aproape o ideologie nationala, sentimentul individului de apartenenta la o clasa sociala (in speta, cea muncitoare) s-a diluat considerabil. Efectul: pierderea sau diminuarea constiintei clasei muncitoare. Traind cel mai adesea departe de locul de munca, muncitorii isi construiesc relatii sociale cu persoane care provin din alte categorii sociale. Daca la aceste aspecte se adauga si caracteristicile protestantismului (incurajarea ascensiunii sociale si a reusitei individuale), grevele din spatiul american se reduc strict la negocieri duse intre patronat si muncitori, in vederea distribuirii veniturilor. In aceste conditii, statul federal nu se implica practic in solutionarea conflictelor de munca. Intr-o societate in care totul se negociaza, grevele sindicale se -sting- in acelasi mod.

In Romania, grevele au avut aproape intotdeauna o conotatie politica. Daca in exemplele anterioare conflictul era generat aproape mereu strict de imbunatatirea veniturilor, in Romania, conflictul este generat si de viziunile diferite asupra societatii, a lumii in general.

Conflictele de munca din Romania implica patru actori sociali: sindicatul, patronatul, statul si opinia publica. Aceasta din urma are un rol pasiv, dar important. In fond, fiecare dintre ceilalti trei actori urmareste o victorie de imagine care sa fie consfintita de opinia publica. Dintre ceilalti actori, cel care poseda cea mai mare legitimitate sociala este statul. Fiind singurul acceptat in egala masura de ambele parti in conflict, dar si de opinia publica, statul negociaza si propune (de cele mai multe ori) solutiile de compromis.

In acest spectacol, intr-un mod bizar pentru un observator occidental, muncitorii sindicalisti isi directioneaza ofensiva principala nu impotriva patronatului, ci impotriva statului, pe care cauta sa il determine sa intervina cat mai rapid si energic in conflict. In aceste conditii, actiunile revendicative sunt indreptate, practic, impotriva statului (inteles ca stat al celorlalti cetateni), fata de care se deruleaza adevarate strategii. Blocarile de drumuri, cai ferate, mineriadele etc. sunt asemenea exemple. Concomitent cu acestea, sindicalistii solicita protectie si sprijin financiar de la stat.

Patronatul, pe de alta parte, are si el tendinta de a -pasa- raspunderile la stat, pretinzand (re)esalonari si facilitati, ca o conditie pentru a putea discuta cu sindicatele. Astfel, dupa o incrancenare -pe viata si pe moarte-, conflictele de munca se termina cu promisiuni si amanari, fara o rezolvare durabila propriu-zisa. In concluzie, in Romania, in sistemul de acum, grevele antreneaza un numar relativ limitat de muncitori, sunt spectaculoase, dar de scurta durata, si se repeta la infinit.

Istoria curelei de transmisie

O vorba din folclorul epocii comuniste timpurii lega prescurtarea PCR, aflata pe cladirea birourilor unui mare combinat industrial, de initialele numelor directorului, secretarului de partid si al presedintelui de sindicat din acea intreprindere. Era un mod spontan de a reprezenta o ierarhie de putere in acei ani. Sindicatele erau peste tot: de cand intrai -in campul muncii- si pana la pensie, toti angajatii erau si sindicalisti.

Importanta politica a sindicatelor in primii ani ai epocii comuniste a fost foarte mare, ele reprezentand mai putin o -curea de transmisie-, cat o rezerva de cadre. Ulterior, cand partidul comunist si-a definitivat structurile, calitatea de sindicalist a devenit din ce in ce mai mult un atribut neutru. Inca din anii *70, pentru ca toti oamenii muncii erau sindicalisti, in fond, actiunea sindicala disparuse.

Anul de glorie al actiunii sindicale in Romania a ramas 1990. Incepand de la colectivele muncitoresti, care schimbau directorii pe banda rulanta, si pana la mineriade, primul an de dupa revolutie a fost o eruptie a unor frustrari acumulate timp de decenii.

In cei 11 ani de tranzitie, miscarea sindicala a parcurs mai multe faze.

Prima este cea a primei jumatati a anului 1990, in care, practic, sindicatele (intelese ca organizatii de interese profesionale ale angajatilor) coincideau cu comitetele FSN din intreprinderi si comportamentul lor era mai curand o dictatura a proletariatului decat un pas catre economia de piata.

O a doua faza, care a durat pana spre mijlocul mandatului *92-*96, a fost plasata sub semnul clivajului -comunism – anticomunism-. In aceasta perioada, a aparut o concurenta intre sindicatele renascute din structurile vechilor sindicate comuniste si sindicatele noi, organizate mai mult sau mai putin spontan in urma relatiilor care se stabileau in noua societate romaneasca. Un asemenea sindicat nou a fost sindicatul -Fratia-, organizat initial ca un sindicat al soferilor de catre actualul lider PSD si ministru al transporturilor, Miron Mitrea. -Fratia- avea capacitatea de a organiza greve la nivel national, scapand de sub controlul autoritatilor centrale. In acel moment, puterea (FSN) a privit acest sindicat ca un inamic politic, -destabilizator-. Puterea de atunci a cautat sa sprijine sindicatele traditionale, din intreprinderi, si a incercat sa impuna ideea (partial adevarata) ca liderii sindicatelor -noi- (scosi din productie si platiti din banii sindicalistilor) sunt fie veleitari, fie manevrati de interese oculte, fie rupti de realitatea social-economica. Dar, spunea Puterea, exista si sindicate oneste. Si astfel, a aparut, in oglinda, CNSLR, o confederatie sindicala pe structura sindicatelor -vechi-, controlata initial de Putere.

Lipsa de performanta a economiei a radicalizat insa chiar acest sindicat care l-a propulsat ca lider pe Victor Ciorbea. In timp, CNSLR si Fratia s-au apropiat si au fuzionat, iar cei doi lideri au fost acaparati de politicul impotriva caruia, initial, se ridicasera.

O a treia faza, inceputa destul de curand, prin 1991, a fost cea a miscarilor sindicale spontane din intreprinderi. Surprinzatoare pentru mass-media si opinia publica, acest tip de actiuni sindicale continua si astazi. Declansarea acestui tip de conflicte se produce brusc, iar aceasta -surpriza- este in mare masura rezultatul lipsei de comunicare si transparenta de la nivelul conducerilor intreprinderilor. Obedienta si interesele personale ale directorilor intreprinderilor de stat ascund acumularea tensiunilor sociale catre forurile superioare, dar ascund – in acelasi timp – conjunctura si situatia economica reala a intreprinderii fata de salariati. In aceasta situatie, blocarile de drumuri si cai ferate sau ocuparea altor spatii publice de catre salariatii nemultumiti nu pot fi controlate de catre sindicate, ai caror lideri se pliaza pe revendicarile care sunt formulate spontan de mase.

Mineriadele

Sfera si conotatiile termenului -mineriada- sunt relevante pentru intreaga societate romaneasca de la sfarsitul secolului XX. Cuvantul -mineriada- este o inventie lingvistica, provenita din medii intelectuale, si a fost, initial, un mod sarcastic de eliberare a resentimentelor fata de actiunea brutala si irationala a minerilor (cu implicarea nivelului scazut de cultura) la Bucuresti (cu implicarea ideii de capitala a tarii, loc in care oameni subtiri incearca sa se apropie de Europa). -Mineriada- calchia termenul de -daciada- (dinamoviada, spartachiada – la randul lor, deformari de tip sovietic ale olimpiadei), care desemna masele mari de oameni scoase de Ceausescu la pseudo-competitii sportive. Termenul de mineriada s-a impus astazi ca un substantiv comun.

Cele sase mineriade au insemnat deplasarea la sau catre Bucuresti a unui mare numar de mineri din Valea Jiului, intre 1990 si 1999. Scopurile, motivatiile si imaginiile acestor mineriade au diferit insa foarte mult. Primele trei au avut un net caracter politic, obiectivul declarat al minerilor fiind sustinerea Puterii si -restabilirea ordinii publice-. Celelalte trei (septembrie *91 si cele din *98-*99) au pornit insa ca miscari sindicale ale Ligii sindicatelor miniere din Valea Jiului, sindicat condus de deja celebrul Miron Cozma. Caracteristica de imagine cea mai frapanta a mineriadelor a fost cea de campanie razboinica, de rascoala violenta, a carei manifestare este nimicirea fizica a adversarului. In septembrie *91, si la Costesti, adversarii (Guvernul, respectiv jandarmii) au fost infranti de mineri si au trebuit apoi sa se refaca. Ultima mineriada a fost incheiata cu infrangerea minerilor si cu arestarea si, ulterior, judecarea si condamnarea lui Miron Cozma. Este interesant insa ca nici una dintre mineriade, chiar dintre cele -victorioase-, nu a insemnat o rezolvare a conflictului sindical, ci, cel mult, un armistitiu. Drepturile minerilor, dar mai ales conditiile de trai din Valea Jiului s-au agravat continuu, iar razboaiele mineresti nu au facut decat sa-i vlaguiasca si sa-i dezamageasca pe mineri.

Tepro, Resita si altele care vor veni (incheiere)

O data cu afacerea Tepro, conflictele de munca si, implicit, spectacolul cu patru actori au intrat intr-o alta faza. In fond, logica economiei de piata si a proprietatii de tip capitalist sugera ca transferul proprietatii fostelor intreprinderi de stat catre un proprietar strain va transforma si tipul de conflict de munca dupa modelul descris mai sus. In forma, schimbarea de proprietate ar fi trebuit sa scoata conflictele de munca de pe agenda publica politica. Cele doua contraexemple de pana acum – Tepro si Resita – sugereaza ca exista o incompatibilitate de care nu s-a tinut seama. Aceasta incompatibilitate, asupra esentei careia nu ne putem pronunta, trebuie sa dea de gandit, in primul rand, clasei politice. In relatia cu sindicatele, puterile de pana acum au aplicat doua tactici: fie promisiunile si amanarile, fie acapararea liderilor de sindicat. Nici una dintre aceste metode nu rezolva problemele pe termen lung. Am putea sugera ca relatia dintre stat, sindicate si patronate trebuie guvernata de acelasi principiu al separatiei care regleaza democratia politica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.