-Voi pleca odata si-odata. N-am sa mor in miscarea sindicala-

Sa-i iei un interviu presedintelui confederatiei Cartel Alfa, Bogdan Iuliu Hossu, nu este un lucru atat de simplu, cum ar parea la prima vedere. Si asta nu pentru ca nu ai putea trece de secretara, lucru care se rezolva imediat – bineinteles, daca in biroul de la etajul doi al fostului Minister al Industriei Petrochimice din Splaiul Independentei nu se afla cineva cu adevarat -important-. De obicei, usa care da din anticamera in biroul liderului sindical este data de perete, pentru ca Hossu prefera sa-si exprime doleantele catre secretara prin viu-grai (patrunzator, dupa 12 ani de mitinguri), si nu prin interfon.

Aventura incepe abia dupa ce ai luat loc in fata biroului lui si ai dat drumul la reportofon, pentru ca la cateva minute intra cineva in birou, ori cu o hartie la semnat, ori cu vreo problema importanta. Intreruperile sunt insa scurte, pentru ca liderul sindical in nici un caz nu poate fi catalogat drept -vorba lunga-, ba chiar dimpotriva.

Biroul dlui Hossu face impresia unei dezordini teribile – un maldar de hartii si dosare aruncate care-ncotro. Este insa o dezordine controlata, pentru ca posesorul lor intotdeauna gaseste in cateva secunde exact hartia sau dosarul pe care le cauta. Din acest munte de hartii rasare monitorul unui calculator, tastatura gasindu-si cu greu loc in aceasta dezordine. La intervale de timp foarte scurte, chiar si atunci cand acorda un interviu, Hossu isi verifica e-mail-ul, instrumentul preferat de comunicare. De fapt, pasiunea pentru electronica a liderului sindical este mult mai veche, dat fiind ca inainte de 1989 a lucrat ca cercetator la Institutul pentru Componente Electronice de la Baneasa. In perioada in care a lucrat acolo, a -acumulat- si mai multe brevete de inventie, despre care nu face insa mare caz, nelaudandu-se cu ele.

Si mobilul suna intruna – alt mijloc de comunicare preferat, chiar daca a fost unul dintre ultimii lideri sindicali care au renuntat la pager si au trecut la telefonia mobila. La Revolutie i s-a dat o pusca, dar nu a avut in cine sa traga cu ea. Acum, arma preferata este negocierea.

– Cum ati ajuns lider sindical? Cu ce va ocupati inainte de 1989?

– Revolutia m-a prins la Institutul de Cercetari pentru Componente Electronice, asa se numea pe vremea aceea. Eram cercetator stiintific la laboratorul de ultra-inalta frecventa. Imediat dupa Revolutie, am fost pusi sa patrulam pe acoperisul institutului, ni s-au dat si pusti.

– Ati folosit acea pusca?

– Nu, in cine sa trag? Eram la padurea Baneasa. Interesante erau insa instructiunile pe care le-am primit: tarati-va pana la marginea acoperisului si scoateti afara numai cate un ochi…

– Sa revenim.

– La inceputul lunii ianuarie 1990, s-a facut o adunare a Frontului Salvarii Nationale si persoana care se ocupase pana atunci de sindicat a zis -domnule, trebuie sa facem o organizatie sindicala- si a prezentat punctul lui de vedere. Drept pentru care m-am suparat si am prezentat punctul meu de vedere, cum vedeam eu o organizatie sindicala libera si independenta. Atunci, colegii mei de la institut au spus -e foarte bine, apuca-te si fa-o-. Am trecut la o consultare asupra statutului, s-a facut un statut, toata lumea din cadrul institutului a facut observatii pe marginea lui, s-au facut alegeri prin vot secret si asa am ajuns lider la sindicatul din institut. Pe la sfarsitul lui ianuarie, am constatat ca problemele noastre interfereaza cu ministerul de resort din vremea respectiva, drept care am simtit nevoia unei structuri care sa fie partenera la nivelul ministerului. La inceputul lui februarie, am intrat in contact cu alte sindicate din aceeasi ramura de activitate, care voiau si ele acelasi lucru. Dupa multe runde de discutii, la sfarsitul lui martie-inceputul lui aprilie, am reusit sa cream Federatia Sindicatelor Libere din electronica, electrotehnica si mecanica, al carei presedinte am fost ales. Intre timp, deoarece trecusem pe la mai multe structuri care nu ne-au convenit, si la CSI Fratia si la CNSLR, am mai intalnit alte federatii aflate in aceeasi situatie si am zis -ia sa punem noi de alta structura, pe alte concepte, mult mai putin obligatorie-. In consecinta, pe 7 iunie 1990, sapte federatii independente s-au reunit si au creat o structura, numita Cartel Alfa. Cartel – pentru ca era o asociatie amicala, as putea spune, intre federatii, Alfa – ca era un inceput. Personalitatea juridica am obtinut-o abia in 23 noiembrie, in urma unor presiuni din partea celorlalte confederatii, care nu ne recunosteau drept partener de negociere cu Guvernul. Pana in 1992, cartelul a functionat pe baza de coordonatori prin rotatie. Ulterior, s-a trecut la o structura cu presedintie pe patru ani. Am devenit salariat al cartelului abia in septembrie 1993, cand s-a facut un congres extraordinar (e perioada cand Liviu Luca a plecat de la noi).

– Cum se face ca de 10 ani, din 1992 si pana acum, tot dumneavoastra sunteti presedinte? La nivelul celorlalte confederatii sindicale au avut loc numeroase schimbari la varf.

– Sunt doua explicatii. 10 ani nu inseamna decat doua mandate si jumatate. Apoi, pe de o parte, sunt eu de vina, pentru ca n-am renuntat inca la miscarea sindicala si mi-am depus candidatura, iar pe de alta parte, probabil, colegii mei au considerat ca pe perioada mandatului mi-am indeplinit atributiile cum trebuie si nu a aparut necesitatea unei schimbari.

– Ati pomenit despre eventualitatea parasirii miscarii sindicale, lucru pe care nu l-ati facut pana acum. Ati avut oferte de a intra in politica?

– Da.

– De unde, pe ce post si de ce ati refuzat?

– Au fost mai multe oferte. Erau posturi de la director general la diferite departamente ale ministerelor si pana la ministru. Au fost inclusiv oferte de a pleca, probabil pe post de consilier social, la ambasadele din diferite tari. Ofertele erau insa puse intr-un context in care clar, sau cel putin asa am interpretat eu, se dorea -scaparea- sistemului sindical de persoana mea. Intrucat nu am considerat ca trebuie sa tradez miscarea sindicala pentru interesul personal, am refuzat si voi refuza in mod sistematic toate ofertele de acest gen. Voi pleca odata si-odata din miscarea sindicala, pentru ca nu voi muri aici. Atunci, probabil ca voi pleca ori catre o activitate sociala in cadrul unei ONG, ori in tabara cealalta, la organizatiile patronale, care sunt mult mai interesante. Oricum, activitatea mea va fi tot pe un aliniament de organizare si participare sociala.

– Ati primit oferte din partea vreunei organizatii patronale?

– Da, mi s-a cerut sa le organizez structura patronala. Nu in sensul ca as pleca in calitate de patron, ci de director.

– Alti colegi ai dumneavoastra de miscare sindicala au acceptat ofertele politice. Considerati corecta folosirea sindicatului pentru a ajunge parlamentar, ministru sau alt fel de demnitar?

– Fiecare om are dreptul sa aleaga ce vrea. Nu mi se pare insa corect ca de pe pozitia de lider de sindicat, mai mare sau mai mic, sa pleci direct pe o functie administrativa sau politica. In momentul respectiv, intrebarea elementara care se naste in mintea membrului de sindicat este -nu cumva aceasta persoana a fost cumparata si s-a folosit de interesul nostru general pentru a-si rezolva problemele personale?-. Aceasta inseamna ca persoana care a acceptat un asemenea compromis prejudiciaza institutia sindicala. Daca exista fair-play-ul necesar, in mod normal, mi se pare corect ca (dar nu s-a dovedit nimeni capabil pana acum) sa-si dea demisia din institutia sindicala, sa ramana de-o parte sase luni, dupa care sa se lanseze, ca persoana fizica avand anumite calitati, pe o anumita linie politica sau administrativa. Neplacut este faptul ca mai toata lumea considera ca majoritatea liderilor s-au folosit de pozitiile respective pentru a-si gasi un post cald si cu satisfactii financiare sau de alt tip, mult mai mari.

– Cum considerati, din punct de vedere legal si moral, faptul ca unii fosti sindicalisti au ramas lideri ai sindicatelor respective si dupa ce au intrat in Parlament?

– Nu mi se pare normal. Eu, daca as fi membrul lor de sindicat, de fiecare data mi-as pune intrebarea de pe ce pozitie vorbeste – de pe cea de membru de partid, de deputat sau de pe cea de lider? Mai mult, cei 10 ani de cand avem lideri de sindicat in structura parlamentara au aratat ca nu s-a realizat aproape nimic benefic pentru interesul general al salariatilor. Singura modificare adusa Legii sindicatelor a fost in sensul ca parlamentarii au dreptul sa ocupe si functii sindicale, ceea mi se pare mai mult o actiune de tragere a spuzei pe turta lui.

– Se poate spune ca, in ansamblu, miscarea sindicala s-a politizat?

– Se incearca politizarea. O politizare in ansamblu este greu de facut – ar insemna ca intreaga structura sindicala sa fie integrata in structura de partid. Ceea ce nu s-a intamplat tocmai datorita diversitatii de opinii. Automat, concurenta dintre doua sau mai multe institutii care activeaza in acelasi domeniu face ca rezultatele sa fie benefice pentru majoritatea cetatenilor. Dar ceea ce se incearca este o politizare a varfurilor miscarii sindicale, pentru ca un sindicalism unic este mult mai usor de controlat.

– A scazut increderea populatiei in sindicate, din cauza acestor incercari de politizare?

– Mi-e greu sa spun, pentru ca la ora actuala, toate sondajele pleaca de la o premisa gresita. Ele sunt facute pe structura populatiei cu drept de vot, din care numai 25% sunt salariati si pot avea o perceptie directa asupra activitatii sindicale. Ceilalti sunt, intr-o forma sau alta, persoane din exterior – persoane care nu au intrat in domeniul relatiilor industriale sau pensionari. Sa nu uitam ca numai 4,6 milioane din cele 17 milioane de persoane cu drept de vot sunt salariate. Daca o interpretam sub aceasta forma, faptul ca increderea in structurile sindicale reprezinta, in totalitatea electoratului, aproximativ 34-36%, inseamna ca pentru un sector important, sindicatul are o incredere suficienta. Daca insa consideram ponderea in populatia cu drept de vot, evident o treime reprezinta o scadere. Cred insa ca cel mai important indicator este gradul de sindicalizare. Si acesta, evident, fata de 1992-1993, perioada de apogeu a actiunilor sindicale, a scazut undeva la 60% din structura salariala. Se naste intrebarea, o scadere de 20 de puncte procentuale a numarului de aderenti nu este cumva substantiala? Exista o cadere, asta n-o putem nega, insa nu este atat de mare, fiind cauzata partial si de imposibilitatile tehnice ale salariatilor de a putea participa la viata sindicala. Sa nu uitam ca in perioada 1992-2002, s-au dezvoltat foarte multe intreprinderi mici si mijlocii. Conform legislatiei actuale, in aceste intreprinderi nu se pot constitui sindicate, pentru ca numarul minim legal este de 15 persoane.

– Deci credeti ca trebuie modificata legea?

– Da, ceea ce se si intampla la ora actuala. Se va trece de la o optiune colectiva la una individuala, pentru ca salariatul sa se poata inscrie direct intr-un sindicat national, nemaidepinzand de colegii sai de serviciu.

– Si totusi, nu puteti nega ca acum, in 2002, nu mai puteti scoate in strada atatia oameni ca in 1992, cu toate ca nivelul de trai a scazut.

– Daca ne uitam la actiunile sindicale din vest, vom constata ca ele nu aduna decat 10.000, maximum 50.000 de oameni, adica un numar relativ redus chiar pentru tari relativ mari – sa nu uitam ca Germania are o populatie de cateva ori mai mare decat cea a Romaniei. Si totusi, numarul participantilor la mitingurile lor se invarteste pe la 20.000. Trebuie tinut cont si de faptul ca un miting costa salariatul foarte mult. Sa nu uitam ca, participand la un miting, el lipseste de la programul sau de lucru, iar o zi de nemunca reprezinta un impact substantial in bugetul unei familii – aproximativ 170.000 de lei, daca ne raportam la salariul mediu pe economie. Aceasta suma reprezinta mult pentru un salariat roman. Deci, fara o motivare foarte clara, omul nu-si mai permite sa raspunda chemarii la miting. Apoi, intervine lipsa de cultura in domeniul social. Este lipsa de convingere ca, intr-adevar, actiunea va avea efect benefic. Ceea ce asteapta omul este ca in cel mult trei ore de la miting lucrurile se vor rezolva si vor reveni la normal, ceea ce este imposibil. Mitingul nu este decat un semnal de alarma, creand o presiune suplimentara asupra politicului, de a actiona pe o anumita directie. Pe de alta parte, ideea pe care clasa politica a promovat-o prim modul ei de actiune este ca, in general, actiunile democratice nu sunt luate in consideratie, ci numai actiunile violente sau care nu respecta regulile democratiei. Cu alte cuvinte, degeaba incerci s-o iei pe linie democratica, semnaland si negociind. Mult mai simplu este sa iesi cu bata in strada si sa rezolvi problema.

– Asta inseamna ca sunteti de acord cu actiuni gen Cozma?

– Marturisesc ca nu, dar se pare ca, din cand in cand, la nivelul de raspuns al reactiei politice, constat ca ceea ce s-a intamplat in perioada 1990-1992 inca ne mai marcheaza, ca mod de gandire si mod de parteneriat cu cetatenii, si la ora actuala, in 2002. Se pare ca este nevoie de o primenire in clasa politica, despre care consider, cu parere de rau, ca n-a evoluat din punctul de vedere al mentalitatilor de a privi lucrurile.

– Vi s-a intamplat ca la unul sau mai multe mitinguri sa fiti huiduit de oamenii pe care i-ati strans in strada sau de o anumita parte a acestora?

– Huiduit ?

– Da.

– In sensul strict al cuvantului, nu. Nemultumiri punctuale au fost si ele sunt inerente, pentru ca necazurile difera de la o persoana la alta. Totodata, nu trebuie uitat ca un miting nu este facut numai de membri de sindicat. Exista si persoane care se alatura ulterior manifestatiei. Orice actiune de acest fel are o anumita strategie, care trebuie sa se intersecteze cu interesele marii majoritati a sindicalistilor. Sa luam ca exemplu ultimul miting. Multi se asteptau ca de a doua zi sa le scada la jumatate factura la intretinere, iar faptul ca le vor creste salariile, dar numai dupa o anumita perioada de timp, le provoaca nemultumire. Pe buna dreptate, se intreaba -dar eu ce ma fac in aceasta perioada?-. Un miting nu poate rezolva problemele individuale ale fiecarui participant, el reprezentand un exercitiu democratic de semnalare a unor disfunctionalitati, la care clasa politica trebuie sa raspunda.

– Ati pomenit de ultimul miting. Confederatiile sindicale semnatare ale acordului social pe 2002 v-au acuzat ca ati semnat, cu sapte luni mai devreme, o forma mascata de acord social pe 2003.

– Si ei, ca si Guvernul, se insala amarnic. Se pare ca nu se intelege ce e un acord social. Acesta reuneste numai partile convenabile tuturor. La o lista de revendicari trebuie sa gasim solutii, iar Guvernul trebuie sa le rezolve pe toate. Nerealizarea conventiei pe care am stabilit-o cu Guvernul ne va face sa revenim cu actiunea sindicala, de acea data cu o singura revendicare: schimbarea Guvernului, care s-a dovedit incompetent. Evident, anumite elemente ale conventiei pot fi utilizate in acordul social pe 2003. Un acord social nu sta insa in cele opt revendicari asupra carora am convenit cu Executivul, el implicand politici sociale mult mai ample, cu obligatii mult mai mari. Partea sindicala ofera pace sociala, cea patronala trebuie sa ofere stabilitate inflationista si a puterii de cumparare, impreuna cu Guvernul, ceea ce in nici unul dintre acorduri nu si-au luat angajamentul. Daca liderii celorlalte confederatii vor sa utilizeze cele convenite de noi ca elemente pentru un nou acord, pentru ca inteleg ca ei sunt satisfacuti de rezultatele acordului si pe 2001 si pe 2002, noi nu avem pretentii de drepturi de autor.

– Aveti afaceri personale?

– N-am afaceri personale.

– Si totusi, cum ramane cu Ticket Restaurant – tichetele de masa ?

– O institutie este puternica daca este puternica din punct de vedere financiar. Protejarea militantilor sindicali presupune inclusiv protejarea financiara. Avem cazuri de militanti sindicali dati afara, pe care trebuie sa-i ajutam pana cand vor castiga procesele si vor fi reincadrati. Toate aceste lucruri cer bani. Dorim sa cream servicii pentru membrii de sindicat, pentru organizatiile sindicale membre. Ni s-a parut normal ca fondurile pe care le avem sa fie protejate impotriva inflatiei si sa aduca un surplus pentru confederatie. Tichetele de masa sunt o varianta de investitii, avem si alte investitii.

– Care sunt acestea?

– Un centru de formare la Mamaia, care va functiona si ca hotel, dorim sa dezvoltam servicii pentru membrii de sindicat in domeniul asigurarilor la risc profesional. Sa nu uitam ca o mare societate, in care sunt prinse toate cele patru mari confederatii sindicale, este Sind Romania, cu un capital contabil de aproape 400 miliarde de lei.

– In afara de Sind Romania, mai faceti parte si din alte consilii de administratie?

– Nu.

Hossu nu mai vrea sa iasa in eter

In urma cu 10 zile, presa a scos la iveala o nota confidentiala a SRI, intocmita in 1991, prin care se propunea punerea sub urmarire, inclusiv ascultarea telefonului, pentru 13 persoane ale vietii publice din Romania acelor vremuri. Printre cei 13 se aflau doi lideri sindicali – Dumitru Iuga si Bogdan Iuliu Hossu. Acesta din urma spune ca nu a stiut de existenta listei pana acum, la aparitia sa in presa. -Banuiam eu, ca nimeni nu m-a intrebat-, spune liderul sindical zambind de sub barba.

Totusi, liderul sindical spune ca stia ca in vechiul sediu al Cartelului Alfa (cladirea fostului Minister al Industriei Constructoare de Masini din Calea Victoriei), in structura peretilor se gasisera anumite obiecte care puteau fi microfoane. -Intrucat noi nu aveam nimic de ascuns, nu a fost nici o problema. Neplacut este insa ca s-a exagerat. Era in perioada in care eram pe punctul de a ne afilia international si, pe de alta parte, tocmai trecusera evenimentele din septembrie 1991-, spune Bogdan Hossu. Domnia sa isi exprima nedumerirea ca persoane direct implicate in evenimentele din septembrie 1991, cum ar fi -liderul national Miron Cozma-, nu au fost puse sub urmarire. -In fine, ca m-au urmarit in perioada respectiva – asta-i viata. Dar intrucat noi suntem grijulii fata de bugetul statului, n-as vrea sa mai ramana acea aparatura in functiune, drept pentru care am facut acea scrisoare catre procurorul general, tocmai pentru a fi sigur ca toata aparatura de urmarire, nu numai a telefonului, la data actuala, a fost retrasa de catre SRI-, explica dl Hossu.

Cel care conduce de 10 ani Cartelul Alfa marturiseste ca acasa nu prea discuta problemele de serviciu: -Din acest punct de vedere, cred ca efortul SRI n-a fost incununat de foarte multe succese-.

Si totusi, Hossu nu-si explica cum a ajuns pe lista, pentru ca nu-si aminteste sa-si fi exprimat vreodata simpatiile sau antipatiile politice: -Sau poate mi le-oi fi exprimat, pot sa stiu ?-