Vile de sute de mii de euro, apartamente care ajung usor, in Bucuresti, la 50-60.000 de -parai-, garsoniere aflate in cartiere ingropate sub gunoaie, dar al caror -pret de strigare- atinge patru sute milioane de lei. La marginea Capitalei, undeva, langa lanurile cu porumb, adica la vreo 10 minute de mers prin noroaiele de la capatul liniei 117, se afla cateva blocuri unde -locuiesc si vreo cativa romani-. Adam P., proprietarul unui apartament din aceasta zona, ne spune, cu mandrie, ca, recent, -la blocul de vizavi, cineva a vandut doua camere cu 13.000 de euro-. El e gata sa vanda apartamentul decomandat, cu doua incaperi si o suprafata de vreo 30 de metri patrati, cu -numai 10.000 de euro-. -Asa un chilipir nu mai gasesti in Bucuresti-, ne asigura omul, care isi cere, totusi, scuze pentru faptul ca vreo cativa puradei ne-au inconjurat si ne intreaba, din ce in ce mai iritati, daca le dam 5.000 de lei. Aflati in fata blocului, dam o raita cu privirea, estimativ, imprejur. Un peisaj ca prin reportajele de pe -Discovery-, cand sunt filmate mahalalele indiene. Mai lipseste -Avaramu-, desi mai pe seara e posibil sa apara si acesta, la bodega unde cativa localnici s-au pilit deja si racnesc manele.
Ne tinem cu greu respiratia din pricina mirosului ce-ti muta nasul. Mormanele de gunoi acopera raza vizuala cale de zeci de metri, risipite alandala pe ulita nepavata ce serpuieste printre cladiri. Care cladiri poarta cicatricele catorva generatii de vandali ce si-au varsat lacrimile si focul pe ziduri. Undeva, zarim o Dacie care pare intreaga, motiv pentru care ne vine inima la loc. Probabil ca locatarii acestui colt din Europa nu sunt chiar atat de periculosi pe cat par. -Apa calda nu este, pentru ca vecinii nu au mai platit intretinerea de vreun an-, recunoaste proprietarul, care ne linisteste insa spunand ca -apartamentul are usa metalica, asa ca nu*s probleme daca vine vreun vecin beat, noaptea-.
Pret cu si fara plosnite
Cum pretul din Rahova nu e negociabil, iar rezerva de oxigen din plamani a fost epuizata, traversam Bucurestiul, ca sa ajungem in Drumul Taberei. Cartier cu staif, construit pe sol ceva mai stabil decat restul Capitalei. Adica, in caz de cutremur, nu riscam sa ne pice tavanul in cap, desi daca ne aflam la cumparaturi intr-un alt sector, soarta poate fi cruda in cazul unui seism.
In Drumul Taberei, apelam la serviciile unei agentii imobiliare. De data aceasta, nu mai cumparam, ci dorim sa inchiriem un apartament cu doua camere. Cat mai curat cu putinta, dar fara pretentii, adica nu neaparat cu gresie si faianta noua. Descoperim insa o alta realitate bucuresteana: curatenia de acasa nu se potriveste cu cea de prin targ.
Agentii imobiliari de la varii firme cu care vorbim par plictisiti si fara chef atunci cand aud ca este vorba despre -niste amarati- care pot sa-si permita doar 100 de euro pe luna pentru chirie. Toti ne raspund, franc, ca afacerea ne costa cel putin 150 de euro pe luna. Daca nu chiar 200, in caz ca nu vrem sa fugarim plosnitele prin bucatarie. Facem un calcul rapid. Sase milioane pe luna, adica un salariu mediu pe economie. Atat costa un apartament inchiriat in Drumul Taberei, si ne convingem ca este asa dupa ce dam cateva telefoane la -particulari-. Toti sunt de neclintit, iar unul singur ne ofera o reducere la chirie de 10 euro pe luna. Asta daca ii platim sase luni in avans, ceea ce ar insemna in jur de 35 de milioane.
Aranjam, totusi, sa vedem un apartament printr-o agentie aflata aproape de parcul Moghioros. Acolo ne intampina un tinerel care mormaie suparat atunci cand il anuntam ca nu avem masina. -Mda, bine, mergem pe jos-, accepta el, privindu-ne cu dispretul pe care deducem ca-l merita aceia care se deplaseaza -per pedes-. Pe drum, il intrebam cat e comisionul. -Contravaloarea chiriei pe o luna, ca peste tot-, spune agentul, mirat ca nu stim deja regulile simple ale economiei romanesti. Sase milioane de lei pentru jumatate de ora de plimbare nu e rau, mai ales ca suma e echivalenta cu cat castiga, in trei zile de munca, un inginer din America. Noi ne aflam insa la Bucuresti, unde aflam ca multi agenti imobiliari nu au nici macar carte de munca. -Si nu ati reclamat, nu ati facut scandal?-, intrebam, manaindu-ne pe angajatorul care, furand statul, baga mana in buzunarul fiecaruia dintre noi. Tanarul agent imobiliar incremeneste, dupa care incepe sa rada. -Dumneavoastra chiar sunteti dusi cu pluta, va credeti probabil in Germania sau asa ceva. Ma da afara in suturi patronul, daca il reclam-. -Da, dar legea spune ca…-. -Legile sunt facute pentru fraierii care nu au bani de spagi-, raspunde agentul, conducandu-ne pe o alee laturalnica unde, coincidenta, dam iarasi de munti de gunoaie. In preajma, copiii se joaca nestingheriti, desi mirosul te trasneste mai ceva decat prin Rahova. Capacitatea de adaptare a romanului la cele mai ingrate conditii este, iarasi, demonstrata fara putinta de tagada, antrenamentul fiind necesar in caz de emigrare ilegala, intr-un cort de la marginea Parisului. Intrebam sincer suparati ce face primarul Basescu, de nu strange gunoaiele. Dand dovada de corectitudine politica, agentul ne dumireste: strazile interioare tin de primaria de sector, iar noul primar n-a avut timp sa scape de -greaua mostenire-. Probabil ca nici locatarii, care probabil ca s-au obisnuit sa verse gunoaiele pe alei.
Apartamentul oferit spre inchiriere se afla intr-un bloc linistit, izolat cu o perdea de copaci care au scapat de furtunile tranzitiei. -E un bloc de pensionari-, ne dumireste agentul, lucru care explica si suprafata mica a apartamentului. Bucataria e avariata de timp si de proverbiala nepasare a romanului fata de sine insusi. Mobila e coscovita, iar praful, de doua degete. Proprietara este insa simpatica, vorbeste mult si se scuza ca cere o gramada de bani pentru un apartament cam insalubru, dar… -asta e piata-. Ne aflam, in fond, in celebrul cartier Drumul Taberei, iar -daca vreau sa vand, iau cel putin 25.000 de euro pe casa-, afirmatie aprobata cu convingere de agent. La urma urmei, nici nu-i mult. E vorba despre un miliard de lei, adica echivalentul unui deceniu de munca in care intreg salariul ar merge exclusiv la CEC. Daca punem un sfert de suma jos, ca avans, ar trebui sa platim vreo 15 milioane rata, pe luna. O nimica toata pentru bucuresteanul care are, oricum, impresia ca traieste in SUA, judecand dupa limuzinele luxoase cu care se plimba alesii poporului. Ghinionul face ca romanul sa aiba prostul obicei de-a manca zilnic. Cum mancarea costa aproape la fel de scump ca prin tarile Uniunii, ramane de ales intre hrana cea de toate zilele si rata la banca. Noroc ca este, practic, imposibil sa obtii o rata de 15 milioane, la salariile pe care le au cei care au proasta inspiratie sa munceasca cinstit.
Cocioaba in -zona zero-
Plecam din Drumul Taberei fara limuzina si fara sa ne fi gasit acoperis deasupra capului, incercand, de data aceasta, sa cumparam ceva mai acatarii, undeva in -buricul targului-. Cam asa este considerata zona din apropierea stadionului Dinamo, catre sud, unde incepem sa cautam o casa linistita, pe care vom avea, cu siguranta, de platit bani grei din moment ce cartierul e select. Crunta realitate ne aduce cu picioarele pe pamant. Strazile sunt desfundate, casele vechi, antice si de demult, iar locatarii par sa se fi bronzat excesiv in aceasta vara. Atmosfera seamana cu cea dintr-un catun aflat la marginea lumii, desi in fata unor cocioabe paradite motaie, suparate pe soarta care le-a exilat in eterna si fascinanta Romanie, niste automobile germane ultimul tip. Tabloul kafkian este intregit de copii dezbracati, fugarindu-se prin praf, femei cu fuste largi, pufaind sictirite din tigari, barbati ososi, asezati cu berea-n mana, pe trotuar, si discutand pe ton de cearta. Toti ne privesc circumspect, oleaca mirati ca spatiul vital le este violat de niste straini. Ne aflam la vreo 10 minute de mers pe jos de Gradina Icoanei si de alte repere deosebite, cum ar fi resedinta ambasadorului Canadei, Circul de Stat sau, daca ne grabim oleaca, chiar de Hotelul Intercontinental. Poate de aceea, atunci cand intrebam cat costa o casa in aceasta zona, sentinta cade ca un trasnet: -Pai, sub 100.000 de euro, n-ai sanse-, ne spune un barbat tuciuriu, care face plaja, in slip, in fata bataturii. Privim si noi casa despre care intelegem ca face cat o vila de pe tarmul Atlanticului. Geamurile si usile sunt deschise, asa ca zarim zidurile interioare coscovite, pline de igrasie. Curtea arata ca un fel de jungla, cu balarii si gunoaie de tot felul aruncate alandala.
Mergem in continuare pe strazi, insa imaginea se repeta minute in sir, parca trasa la indigo. Spre rusinea noastra, incepem sa regretam ca Ceausescu nu a apucat sa darame si cartierul acesta, unde ar fi fost loc de cateva zeci de blocuri care ar fi rezolvat problema locativa a catorva mii de bucuresteni. Zona este, intr-adevar, foarte buna, macar pentru motivul ca se afla la cateva minute de -kilometrul zero-. Casele arata insa ca dupa bombardament, iar infrastructura aminteste de secolul al XIX-lea, din moment ce nu zarim nicaieri vreo pata de asfalt.
Pentru ca e democratie, iar madame Brigitte Bardot, ori altii precum ea, de-abia asteapta sa ne acuze ca -distrugem cladiri istorice-, nu ne mai agatam de amintirea demolatorului scornicestean, ramanand doar varianta sa negociem direct, cu proprietarul. Pentru pretul -zonei-, putem cumpara o cocioaba si un petic de pamant care costa vreo patruzeci de ani de munca cinstita. Daca ne tin curelele si mai cheltuim inca doua-trei miliarde, poate demolam -cladirea istorica- unde au trait cateva generatii de celebri puradei, dupa care defrisam balariile si ridicam o vila cu piscina. Nenorocirea este ca nu poti trai inchis in casa. Noroiul stradal strica toata afacerea, reamintind proprietarului ca se afla, totusi, in centrul Bucurestiului, si nu la Toronto. Ne imaginam cu greu cum e sa vii cu masina acasa, dupa o ploaie torentiala, sau cum ar fi sa astepti musafiri care sosesc pe jos, crezand ca se afla in centrul unei capitale europene. O analiza care ne macina gandul chiar si atunci cand intram in biroul unei notarite pe care avem norocul sa o cunoastem de multi ani, si unde ne odihnim la sfarsitul unei zile de alergatura. -Fratele meu si-a deschis recent o agentie imobiliara-, ne spune ea, povestindu-ne ca la o singura tranzactie de duzina, acesta a castigat 4.000 de euro. Bani gheata, negri la culoare, pentru ca -nimeni nu e fraier sa dea ceva statului, care oricum fura de stinge-.
Dupa ce aflam ca intr-o singura luna, un patron de agentie poate castiga suta de mii de euro, intelegem de ce tanarul agent imobiliar din Drumul Taberei ne-a tratat cu dispret. Un comision de 150 de euro, fata de cat castiga oamenii acestia intr-o luna, e o nimica toata. La fel de -mici-, ne informeaza notarita, sunt si taxele pe care trebuie sa le platim daca achizitionam o proprietate. Tragedia, zice prietena noastra, este ca -din cele 20 de milioane, cat il costa pe om taxele atunci cand cumpara un apartament de 20.000 de euro, eu dau la stat 13 milioane. Raman cu sapte milioane, din care platesc salarii, chirii, telefoane, toate cele-. De amarata ce e, ni se face mila si ii povestim ca avem neamuri cu vila pe litoral, unde poate veni si sta pe gratis. -Multumesc, dar mi-am petrecut concediul in Mexic, la Acapulco-, ne linisteste ea, clipind sagalnic. Dupa care adauga ca, pe ansamblu, un notar este -mic copil pe langa judecatorii de carte funciara, grefierii si alti functionari ale caror venituri sunt fabuloase-. Probabil ca de aceea acestia, la fel ca multi alti umili functionari de stat, isi permit sa ridice vile adevarate, in cartiere unde -minoritatile vizibile- nu stau la taifas pe trotuar, iar cainii nu te fugaresc daca ai proasta inspiratie sa te-ntorci noaptea acasa. Cat despre restul plebei, statul are grija sa ii ofere speranta ca va inchiria, odata, garsoniere ANL. Problema e ca spaga data functionarilor ar costa cat salariul pe ani de zile.
Romania se afla in anticamera unui dezastru financiar
Un saptamanal romanesc de afaceri nota, zilele trecute, ca pretul proprietatilor imobiliare din tara noastra va scadea usor in lunile urmatoare, fara sa se prabuseasca, insa. Se argumenta acolo faptul ca preturile s-au dublat, practic, in ultimul an pe fondul -usurintei cu care populatia a inceput sa obtina credite bancare pentru achizitia de locuinte-. Dupa introducerea unor reguli mai severe de catre BNR, se spunea in acel articol, o parte dintre potentialii clienti nu mai indeplinesc conditiile de creditare, ceea ce a dus la scaderea cererii de locuinte si va conduce, implicit, la scaderea preturilor.
Opinia prezentata in revista financiara este impartasita de multi analisti economici. Daca judecam lucrurile in ansamblu, realitatea este ceva mai complexa, si mult mai ingrijoratoare.
Toate aceste previziuni si explicatii ar fi, intr-adevar, valabile pe o piata care s-a dezvoltat normal, si unde statul nu a intervenit prin mijloace nespecifice. In Romania insa, pentru ca veniturile supte din taxe, accize si impozite sunt mici – ca in orice economie emergenta neprivatizata sanatos -, iar cheltuielile mari si risipa sunt, si ele, caracteristice recunoscute ale ideologiei social-democrate, una dintre solutiile guvernantilor pentru finantarea propriilor nevoi si pentru mituirea electoratului este sustinerea cresterii artificiale a unor categorii de preturi din care statul isi extrage, mai apoi, cota parte. Este si cazul proprietatilor imobiliare, terenurilor si al chiriilor. In acest domeniu, cel mai mare speculant este statul roman, cel care intretine motoarele debandadei din piata imobiliara: agentii imobiliare ale caror activitati clar ilegale nu sunt stopate, dar si un sistem birocratic excesiv, care se hraneste cu spagile notarilor si clientilor grabiti sa cumpere.
Definitiile unanim acceptate de economistii occidentali in ceea ce priveste -valoarea pietei- sunt simple, in acest caz: un cort care se afla in desert, pe o proprietate de trei metri patrati, nu poate valora zeci de mii de euro decat daca exista naivi sau nababi care sa arunce asemenea sume pe un teren si-o bucata de panza care nu fac, in realitate, nici doua parale. Bineinteles, daca cererea pentru acest cort este enorma (ceea ce e improbabil), sau se prevede dezvoltarea unor varii industrii in preajma cortului, este posibil ca valoarea sa sa creasca. Nu foarte mult insa, pentru ca acest cort se afla, totusi, in mijlocul nisipurilor, unde conditiile de viata sunt extrem de dure, iar riscul unei furtuni este mare.
Lucrurile stau la fel si in Romania. Aici, cresterea economica trambitata de guvernul Nastase se bazeaza pe miliardele de dolari venite de la romanii care muncesc in strainatate, dar si pe imprumuturi masive, care finanteaza aventurile bugetare ale social-democratilor. Proprietatile din Romania, la fel ca si cele din orice colt al lumii, au valoarea care este dictata de piata, adica de cerere, de oferta, precum si de elementele de calitate.
Or, in Romania, aceste elemente de calitate lipsesc sau, in cel mai bun caz, sunt foarte sarace. In Bucuresti, de pilda, zeci de mii de apartamente au suprafete sub standardele minime europene. De asemenea, cartiere intregi sunt insalubre, poseda un sistem de transport in comun defectuos si o infrastructura veche, uzata din toate punctele de vedere. Sanatatea, invatamantul, politia, pompierii, serviciile sunt alte exemple care, precum bine se stie, arata ca Bucurestiul nu se ridica la standarde europene. Nu in ultimul rand, salariile medii sunt foarte mici, iar cresterea acestora este lenta, ceea ce denota ca efortul pentru antamarea sau sustinerea unui credit imobiliar este riscant, in cazul unui cutremur economic. Ultimul argument tine de instabilitatea politica evidenta care, la randul ei, este un factor natural de presiune in jos asupra pietei imobiliare. Asta intr-o tara normala, unde zvonurile nu prind atat de usor ca in Romania, pentru ca in tara noastra, agentiile imobiliare si o parte a mass-media au ridicat artificial pretul apartamentelor, caselor etc. Mizand pe zvonuri de tipul -preturile sunt in continua crestere, asa ca grabiti-va sa cumparati-, pe evaluari imobiliare neconforme cu principiile de calitate pe orizontala, dar si pe caracterul credul, inca insuficient educat, al cumparatorului roman, statul a profitat enorm de pe urma acestei debandade, incasand sume uriase prin taxe de trasfer de proprietate si alte multe tipuri de plati specifice unei societati excesiv birocratizate.
Ce va urma, este imposibil de evitat. Preturile sunt, deja, umflate cu mult peste valoarea reala, incepand de la chirii si sfarsind cu sumele cu care se tranzactioneaza parcele de teren. In primul rand, una dintre sursele artificiale ale acestui fenomen negativ, si anume banii romanilor plecati la munca in strainatate, va disparea in contextul intrarii ciclice a Europei de Vest in recesiune economica, dar si al masurilor de limitare a fenomenului migratiei ilegale. Acest lucru va duce nu numai la scaderea cererii de valori imobiliare, ci si la griparea consumului intern de terte produse, in buna parte finantat cu bani veniti de la romanii din Occident. Scaderea cererii pe ansamblu va duce la reducerea turatiei motoarelor economiei si comertului din Romania si, implicit, la cresterea somajului. Acest fenomen va duce, implicit, la multiplicarea cazurilor de incapacitate de plata a ratelor si creditelor, inclusiv a celor imobiliare. Scaderea profitului bancilor sau chiar intrarea unor institutii financiare in zona gri a performantelor economice poate duce la un colaps economic de proportii, de care se face vinovata, iata, doar lacomia unora pentru bani. Pentru ca nu este normal si nu este credibil ca un metru de teren din Bucuresti, intr-un cartier mizer, pe care este construit un bloc sau o casa sub orice standarde, sa valoreze, azi sau altcandva, cat un metru de patrat din Toronto, New York sau Paris.
