Acasă Special La Înălțarea Domnului, sărbătorim eroii neamului și ”împăcarea cu Dumnezeu”

La Înălțarea Domnului, sărbătorim eroii neamului și ”împăcarea cu Dumnezeu”

DISTRIBUIȚI

 

La trecerea a patruzeci de zile de la Învierea Domnului, sărbătorim Înălțarea Sa, una dintre cele mai vechi sărbători despre care avem vești încă în Constituțiile Apostolilor. Cea mai veche însemnare se găsește prin anul 332, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paștilor” a lui Eusebiu de Cezarea. Sf. Ioan Gură de Aur găsea că această sărbătoare „covârșește mintea omenească și e vrednică de marea bunătate a Aceluia care a așezat-o, adică a lui Dumnezeu”. Sărbătorim astăzi împăcarea cu Dumnezeu: “Astăzi vrăjmășia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârșit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aștepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăși se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaș al oamenilor, ci pentru că robul era ușuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulțumit.” În Cuvântarea de despărțire din Evanghelia Sf. Ap. Ioan, după ce spune ucenicilor „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea”, Hristos ridicându-și ochii la cer a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamărește pe fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, așa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat”. Viața veșnică este „să Te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Apoi, ca Fiu ascultător „până la moarte”, moarte pe cruce, îi povestește cum anume a lucrat voia Sa, astfel ca niciunul dintre cei pe I-a dat să nu piară, în afară de „fiul pierzării ca să se împlinească Scriptura”. De o covârșitoare tulburare sunt cuvintele Mântuitorului și rugăciunea către Tatăl ca să-i păzească, să-i sfințească „întru cuvântul Tău; cuvântul Tău este adevăr”. Cuvântul, Adevărul care ne face liberi, se roagă ca „toți să fie una…așa cum Una suntem Noi…pentru ca ei să fie desăvârșiți întru unime”. Își împlinise misiunea și o dorea desăvârșită: „Și le-am făcut cunoscut numele Tău, și cunoscut li-l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru-înșii și Eu întru ei”. Le-a mai spus Hristos: „Îmi veți fi Mie martori, în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria până la marginea pământului”. Ei, ucenicii lui Hristos au dat mărturie despre Învierea și Înălțarea Domnului cum o fac toți creștinii care astăzi se salută cu „Hristos s-a înălțat”, „Adevărat s-a înălțat”. (sunt locuri unde această mărturisire se aude până la sărbătoarea Coborârii Sfântului Duh – Rusaliile).

Temeiul credinței în Înălțarea Domnului la trecerea a patruzeci de zile, totdeauna într-o zi de joi, îl aflăm în Evanghelia Sf. Marcu, care relatează despre felul cum Hristos s-a înălțat la cer și stă de-a dreapta Tatălui. Sf. Evanghelist Luca spune mai mult, cum că Hristos Cel Înviat împreună cu ucenici s-au dus spre Betania, unde Și-a ridicat mâinile i-a binecuvântat și, în timpul binecuvântării, S-a înălțat la cer. Cutremurător gândul că Hristos Cel răstignit, înălțându-se, a binecuvântat, ca o supremă iertare pentru a arăta că moartea nu e destinul implacabil al omului, ci o trecere, cum nu este nici despărțire definitivă. Cei care Îl vor urma se vor îndrepta spre înălțimea cerului ca spre adevărata Patrie în lumina nesfârșit iubitoare a Dumnezeului Cel Unul în Treime.

Taina Înălțării e una de nepătruns cum este și Nașterea și Învierea Sa și pentru a ne împărtăși cum se cuvine din lumina ei, Biserica a rânduit ca în duminecele de după Învierea Domnului să străbatem dimpreună un drum început cu încredințarea adevărului Învierii. Știm cu toții de la Sf. Ap. Pavel că fără Înviere, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor ca și credința celor care o împărtășesc. Am început cu dumineca Sf. Ap. Toma de la care am depins cât de grea este credința ce depășește firea și cât de ușor se poate face dacă te lepezi de fățărnicie. Da, Învierea Fiului lui Dumnezeu și al Omului este una a integralității desăvârșite, greu de pătruns doar cu mintea și cere mărturia întregii ființe, inclusiv a simțurilor. De aceea Toma nu-L mărturisește pe Hristos doar ca Învățător, cum au făcut ceilalți apostol și cuprins de fericire exclamă „Domul meu și Dumnezeul meu”. Mărturisirea lui va face mai fericiți și pe cei care cred fără să-L vadă pe Hristos înviat. Femeilor mironosițe care mergeau la mormânt să facă cele după datină, îngrijorate doar de cine le va da piatra departe, l-ea dăruit bucuria Învierii pe măsura iubirii și credinței lor. Ele nu s-au temut de prigonitori, ci de faptul că nu aveau cine să dea piatra de pe mormânt, pecete a morții, până atunci capătul de netrecut al vieții. Taină rămâne neatinsă iar piatra dată la o parte și mormântul gol, este semnul deslușitor că, de atunci, ultimul cuvânt nu este al morții, că locul omului nu este „în cele mai de jos ale pământului” ci, cum vedem la sărbătoarea Înălțării, în cer.

Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos Dumnezeu

 

Au mai fost două vindecări miraculoase, imposibile pentru om dar deplin posibile pentru Cel care „toate cu înțelepciune le-a făcut” și poate reda firii firescul dintru începutul creației. Slăbănogul de la Vitezda, nu avea om să-l coboare în apa Siloanului, care devenea vindecătoare după ce era atinsă de un înger. Nu știm cum a ajuns acolo, cine și l-a lăsat uitării, dar e sigur că omul părăsit de semeni, nu e părăsit niciodată de Dumnezeu și cel care rabdă până la capăt este eliberat de toate necazurile. Dumnezeu s-a făcut om și l-a vindecat pe cel care pentru păcatele lui se îmbolnăvise și-i spune spre luarea aminte a lui și a noastră: „de acum să nu mai greșești, ca să nu pățești ceva mai rău”. E imposibil să nu greșești într-o lume plină de atâtea încercări încât, dacă nu lucrezi poruncile Domnului, te faci lucrătorul propriei zădărnicii. Un răspuns îl aflăm din întâlnirea lui Hristos cu femeia din Samaria, adică închinându-ne în „Duh și Adevăr” ca pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Femeia venise să scoată apa fără de care viața e imposibilă, dar i-a fost dat a întâlni Viața Însăși și Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenția: „Vedeți râvna ei și prudența ei: a venit să scoată apă și, aflând adevăratul izvor, ea părăsește, disprețuiește fântâna omenească pentru a ne învăța, cu toate că printr-un exemplu destul de smerit, că dacă vrem să deprindem învățătura cerească, trebuie să disprețuim toate lucrurile veacului.” Hristos nu i-a povestit toate ale vieții, ci doar păcatele și tocmai acest fapt a făcut ca ea să se cuprindă de râvnă duhovnicească i-a insuflat înțelepciune. Se aseamănă apostolilor și cheamă oamenii cetății întrebând cumva retoric „Nu cumva Acesta este Hristosul? Și i-a îndemnat simplu: veniți și vedeți. Cu referire la această întâlnire, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă la pocăință ca remediu al relelor trupești și sufletești iar mărturisirea păcatelor să fie spre nerepetarea lor și teama de Dumnezeu care pe toate le cunoaște; acea teamă care e„începutul înțelepciunii”

Ca un corolar al dumnezeieștii înțelepciuni, dumineca dinaintea Înălțării este aceea a vindecării orbului din naștere, care poate fi oricare dintre noi, căci aflăm că nici el nici părinții lui nu greșiseră. Gândul ne trimite la păcatul întâilor oameni câtă vreme Iisus spune că este „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Sf. Nicolae Sf. N Velimirovici că „Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos Dumnezeu”. Hristos, Lumina lumii i-a dăruit vederea iar el îi încredința pe îndoielnici că „Eu sunt”. Vindecarea orbului din naștere scoate în evidență, odată mai mult, întunericul din mintea și inima fariseilor, care nu au avut puterea să se bucure de vindecarea miraculoasă a unui semen, dar în viclenia lor i-a culpabilizat doar pentru că minunea fusese făcută în zi de sâmbătă. Ritualismul gol i-a orbit, dar Hristos ne asigură prin veac că „nu omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”, repunând în dreaptă așezare iubirea pentru om mai presus de forme, care golite, devin nu doar inutile, ci și nocive. Pentru fariseii de ieri și de astăzi, după cunoscutul roman al lui Umberto Eco, „din trandafir a rămas doar numele”. Cât de folositor ne este exemplul orbului din naștere, care aflând că Hristos este Cel care i-a redat ochilor săi lumina, a mărturisit: „cred Doamne și –sa închinat lui”. A mai fost și cea de a doua pescuire minunată, când Petru este reprimit în ceata apostolilor prin întreitul legământ al iubirii eliberatoare de povara lepădării de Hristos.

Urmând această cale, să ne regăsim cu ce avem mai bun în minte și inimă dimpreună cu Maica Preacurată și apostoli, acolo în grădina Ghetsimani unde Hristos a suferit și s-a rugat și de unde s-a înălțat. Sfinții Părinți ne atrag luarea aminte că locul smereniei este același cu al înălțări, deplin lămuritor pentru întreaga învățătură creștină. Iubirea lui Dumnezeu este puterea care duce de la smerenie la înălțare și iubindu-ne unii pe alții ,cum El ne-a iubit pe noi, vom afla în smerenie puterea înălțării noastre spre Lumina cea neînserată. Să-L privim ca orbul din naștere, să ne închinăm Lui ca binecuvântarea Lui să fie mereu cu noi.

E în firea noastră trecătoare ca inima se ni se strângă la gândul despărțirii, chiar pentru o vreme. Hristos știa prea bine întristarea apostolilor, poate și a noastră, și izvorâtă din Iubirea Sa, bunătatea ia chipul vești care mângâie și dă speranță, cum spune îngerul că Iisus care se înalță la cer”astfel va veni precum L-ați văzut mergând la cer”. Până atunci o avem neabătut alături pe Maica-I Preacurată care ne spune ca odinioară celor de la nunta din Cana Galileii: „Tot ce vă spune El, faceți.” Cu ochii minții și inimii, privind la cer spre care Hristos înălțându-se ne binecuvântează să ne rugam: „Hristoase, Cel ce Te înalți la cer, înalță și inimile noastre ca mai presus de toate să Te iubim pe Tine, cum Tu ne-ai iubit pe noi”

Ziua eroilor neamului

Bucuria Înălțării poartă gândul spre cei dinainte, spre străbunii care are au împodobit pământul cu roadele muncii lor și l-au apărat cu sângele lor sfințindu-l. Plecându-ne capul și îmbrățișându-i cu inima să așezăm pe mormintele lor ale „recunoștinței flori”. S-o facem mereu dar mai cu seamă azi, de ziua eroilor, știuți și neștiuți, și cumva fariseic, ci urmându-le pilda de eroism și sfințenie întru unimea dincolo de trecătoarele noastre vieți: „Si pe sacrele morminte, puneți lacrime și flori/
Spre a fi mai dulce somnul, miilor de luptători./ Dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor/ Cum muriră frații noștri pentru neam și țara lor.”

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.