Cum vorbesc politicienii

Politicianul e gureş. Politicianul român e foarte gureş. Latin şi balcanic, se lasă greu supus canonului tăcerii. Pune-i în faţă fraza lui Caragiale: -Părerile sunt libere, dar nu obligatorii- – şi-ţi va da cu ea în cap. Riscul gafei nu-l terorizează. (Sunt cazuri celebre, de pildă al acelui politician, A. Severin – altminteri, remarcabil – care, întrebat de nişte reporteri farseuri cum comentează faptul că în apa oraşului Bucureşti s-au găsit, imaginaţi-vă!, două molecule de hidrogen la o moleculă de oxigen, s-a lansat într-o diatribă împotriva conducătorilor cărora nu le pasă, nu curăţă, otrăvesc populaţia etc. Sau al acelei senzuale politiciene, E. Udrea, care-şi dădea liniştită cu părerea despre preşedintele Norvegiei).

Cum vorbeşte politicianul român? De regulă, întrebat. Dar se poate şi ne. Chiar deunăzi, nu un singur politician, ci un partid (cam letargic de felul lui) a sărit din oală şi s-a trezit dînd un comunicat cu recomandări către tăticii importanţi să-şi lase fătucile să se iubească ele cu cine vor. În partea, ca să zic aşa, opusă, un încă june politician isteţ, a emis ţării edictul embrionar conform căruia bătrînii trebuie excluşi din viaţa publică şi trimişi să-şi plimbe căţeii.

Să ne uităm puţin la feleşagul vorbirii politicianului român, cu cîteva exemple rupte din viaţă. Ion Iliescu vorbeşte larg. Infinitivele lungi ale limbii de lemn, construcţiile oficiale şi alte prefabricate îi joacă festa şi-i dublează frazele. Emil Constantinescu vorbeşte grandios. Înlăuntrul său se înghesuie un Ludovic al XIV-lea şi un Alexandru Ioan Cuza care-i fasonează un look marţial şi statuar; cînd glăsuieşte, parc-ar bate monedă. Traian Băsescu vorbeşte cîş; vorbeşte-n stînga şi bate-n dreapta; răspicat, remarcabil de corect gramatical, şi încheiat, de obicei, cu hă-hă.

Mari progrese au făcut Vanghelie şi Becali. Primul a rămas de pomină cum se fîstîcea cînd un moderator i-a cerut să conjuge verbul -a fi-. Bine-nţeles că agilul primar ştia să spună -eu sunt, tu eşti, el este- etc. Problema era că nu-şi amintea deloc ce naiba înseamnă -a conjuga- ceva. Acum, Vanghelie şi-a croit un stil onctuos-modest-agresiv, cu prudenţe utile, cu fente şmechere, pe linia: dom*le, n-oi fi eu Nicolae Iorga, da* fac treabă. Becali a parcurs drumul de la dezlănţuirile beştelitoare şi porcăitoare la stăpînirea napoleonică de sine (el este un conducător şi conducătorul trebuie să…), în care sudalmele de odinioară sunt înlocuite, îndeobşte, cu calificativul -comunist- sau cu punerea împricinatului sub egida -dracului-, care i-ar coordona activitatea, ceea ce explică tot; discursul se agrementează cu un puternic joc de mîini.

Decebal Traian Remeş vorbeşte scrîşnit, pare mereu extenuat, la limita răbdării şi a nervilor (ţin minte că odată, pe cînd eram şeful unei comisii parlamentare şi d-lui invitat i-am cerut, ca ministru de Finanţe, să dea domeniului mai multe parale, era atît de tensionat şi dur, că i-am spus unei asistente: Doamnă, luaţi, vă rog, scrumiera aia grea de lîngă dl Remeş, că mi-e teamă!). Spune lucruri pe şleau, dar parcă mereu te aştepţi să adauge: Eu mai îndur un minut şi plec, fir-ar…! Varujan Vosganian e suplu în vorbire şi mieros ca un covor de Erevan; el are o bunăvoinţă ostentativă, nu poate fi scos din sărite, explică pînă în vecii-vecilor. Tot explicativ e tînărul Aurelian Pavelescu, mereu de pe poziţia: Nu mai tatonaţi degeaba, tăceţi din gură şi lăsaţi-mă să vă desluşesc eu cum stau lucrurile! Te aştepţi să-şi rotească ochii în jur ca să verifice dacă ne luăm sau nu notiţe. Cosmin Guşă perorează zîmbitor, nonşalant şi dezinvolt, băiat bun, model care s-a propagat parţial pînă la Lavinia Şandru, a cărei vorbire (profesionistă!) pătrunsă de acurateţe are ca glazură un surîs constant cu multe tăişuri.

Mircea Geoană se dă mereu popular şi vorbeşte simpăticos, cu ferma hotărîre de a nu se vedea pe faţa sa nicio urmă din efortul depus pentru a crede ce spune. Hrebenciuc? Hrebenciuc nu vorbeşte. El are alte metode. În schimb, Boc vorbeşte vorbeşte vorbeşte vorbeşte vorbeşte. Lui Tăriceanu îi place uneori să vorbească, dar cel mai mult îi place să se asculte. Glasul său cu papion sună bine, european. Mai uşor îl faci să-şi dea demisia, decît să folosească la locul lui un -pe care-.

Dar Stolojan? Stolojan e un caz aparte. El pare un om, dar de fapt e un excelent robot humanoid, juri că-i viu!, cu un sintetizator digital (prestidigital!) de voce. Ludovic Orban are o grăire pe note atît de joase şi de blînde, încît uneori îl trec fiorii şi pe Crin Antonescu, care-şi dă şuviţele de pe frunte.

Nu putem încheia această superficială trecere în revistă fără să-l menţionăm pe Gh. Funar, care e un Buster Keaton al rostirii politice româneşti, faţă de piatră, fără grimase, fără mimică, voce egală cu sine, fără inflexiuni, albă, implacabilă.

Dacă ne vom mai aminti exemple, vom continua. Pentru azi, ajunge.