Acasă Veto ETERNUL SI FASCINANTUL IASI, IN VITEZA

ETERNUL SI FASCINANTUL IASI, IN VITEZA

DISTRIBUIȚI

-Înconjurat de coline domoale, se înfăţişează privirilor Iaşul…- Aceste cuvinte îmi veneau în minte, dintr-un străfund de memorie (unde le plasase cine ştie ce text sămănătorist de manual şcolar sau vreun pliant turistic), în timp ce ieşeam cu maşina din pădurea de la Bîrnova şi treceam prin faţa -Motelului-.

În aceste zile istorice, în care în Romania se schimbă spectaculos campionul chiverniselii, iar Rompetrolul devine Ruspetrol, eu nu m-am ridicat la înălţimea momentului şi n-am găsit ceva mai bun de făcut decît să dau o fugă pînă-n Iaşi (oraş în care am trăit o bună vreme şi care, de fapt, mi-e drag) ca să-mi văd nişte prieteni.

Colinele or fi rămas domoale, dar Iaşul nu mai e domol de mult, e aprig. Pipera e cartier de cocioabe pe lîngă ce vezi în stînga şi-n dreapta coborîşului de la -Motel- pînă la poalele dealului şi, în fond, pînă hăt încolo. Nişte vile de stă motanul în mustăţi, care mai de care mai cocoţate şi mai moţate, cu cîte 2-3 maşini de la 50.000 de euro în sus în parcările aferente, se înşiruie pe cîţiva kilometri de -Elveţie- moldavă. Veţi obiecta că nu e nimic specific, că în toate oraşele foarte scumpei noastre patrii împrejurimile înverzite au fost populate de căsoaiele noilor îmbogăţiţi. Adevărul mă obligă să spun că ieşeanul-ieşean are un anume ştaif inebranlabil şi că doar puţin din ceea ce am văzut în acea -prefaţă- a oraşului e chiar kitsch.

Kitschul vine un pic mai încolo. Abia intrat în oraş, îţi ia ochii o mare reclamă turistică, pretinzînd că la doi paşi s-ar afla faimoşii -plopi fără soţ- ai lui Eminescu, şi că mare păcat ar fi să prăpădeşti ocazia de a-i vedea. Eu ştiu că lucrurile sunt un chicuţ altfel. Poezia – altminteri foarte frumoasă – a fost scrisă într-o perioadă bucureşteană a lui Eminescu şi era închinată unei doamne, Cleopatra Lecca-Poenaru, care locuia pe o uliţă aflată unde e acum strada Căderea Bastiliei (între Piaţa Romană şi bulevardul Bonaparte). Întrucît la vremea aceea strada era abia nascîndă (ca să-mi moi tocul în călimara magistrului), vizavi de ferestrele pe sub care suspina poetul de-nţelegeau toţi vecinii, numai adorata nu, era încă maidan, iar pe acel maidan se-nălţau melancolic şi niscaiva copaci – recte plopi. Adică erau plopi fără soţ, ne–simetrici-, fără pereche în latura opusă.

Lăsînd în urmă imaginarii plopi impari, trecem de Podul Roş şi iată-ne la poalele Palatului Culturii. Toată lumea ştie că această clădire, deloc urîtă, e un adevărat simbol al Iaşului, cum e Turnul Eiffel pentru Paris. În jurul acestui palat se întîmplă lucruri ciudate.

Se va aşterne acolo, adică, la propriu, în jurul Palatului, pe o arie largă, un coşcogea complex de clădiri, comerciale în primul rînd, dar şi de -agrement- şi rezidenţiale. (Va gîndiţi la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti şi la hardughia în construcţie lîngă ea? Sau la monstrul de sticlă şi beton care astupă Biserica Armenească? Nu greşiţi). Convorbind cu unii intelectuali dintre cei mai creditabili ai Iaşului, mai la curent cu chestiunea decît mine, am sesizat în spusele lor o, să zicem, lipsă de entuziasm faţă de acest proiect mergînd pînă la expresii greu citabile la ziar. Sunt acolo şi nişte vestigii arheologice peste care se va trece falnic, fără păs. E acolo şi un foişor al Palatului, care va fi făcut chisăliţă.

-Mergi şi vezi macheta!, am fost sfătuit.

Zis şi facut. M-am dus la magazinul cel mare, situat pe unde era înainte Complexul studenţesc -Tudor Vladimirescu-. Am urcat la etajul unde se găsea, expusă judecăţii publice, macheta cu pricina şi m-am învîrtit cu luare aminte în jurul ei. N-am să mă pronunţ în fond acum şi aici, dar nu voi omite să spun că cel puţin cele două clădiri-turn prevăzute ar obtura inadmisibil priveliştea palatului şi ar cădea în peisaj ca două zdravene nuci de cocos pe un perete calcio vecchio.

Ca să putem analiza în linişte şi acasă macheta, prietenul cu care eram a vrut să-i facă şi cîteva fotografii. O domnişoară oficială, severă, flancată de un badigard, i-a atras imediat atenţia că nu se poate. -Cum adică -nu se poate-? am întrebat eu. Domnişoara mi-a arătat un semn cu un aparat foto barat, lipit pe cutia de sticlă a machetei. Chestia (la care se adaugă detaliul că domnişoara m-a rugat să nu-i menţionez numele) mi s-a părut de un absurd orwello-kafkian de zile mari: proiectul e 1. realizat în cooperare cu municipalitatea, e 2. de interes nu doar orăşenesc ci, efectiv, naţional, e 3. expus discuţiei publice – dar ţi se interzice posibilitatea de a-l cerceta în tihna biroului, de parcă ar fi vorba de o cazarmă sau o fabrică de bombe. De parcă cineva s-ar teme, cum să zic?, să nu existe probe. De parcă s-ar pregăti o cacialma.

Întîmplarea a pus cireaşa pe tortul îndoielilor mele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.