OLIGOFRENIE ȘI SCHIZOFRENIE

N-am devenit "apolitic", mă uit la tot ce se întîmplă cu dezgustul cu care se uită, probabil, și cei mai mulți din cititorii ziarului Curentul – și tocmai de aceea mi-e, uneori, cu neputință să intru în cloaca "actualității" și s-o comentez. Să mă indignez în fața noii comEdii a miniștrilor suspectați de cîrnați, tărie la butoi și plicuri? N-am pic de încredere în justiția de azi care, în chestiunile mari, funcționează exclusiv pe comandă politică și pe parale grele. Ai proptele, ai dreptate. Ai bani, ai dreptate. Procedurile staliniste care s-au aplicat, direcția tendențioasă politic a acțiunii încalcă flagrant legea și terfelesc conceptul prezumției de nevinovăție – dar nu mai puțin adevărat este că, în general, atunci cînd vezi averile elefantiazice și fulgerătoare ale multor granguri, ai dreptul, în sinea ta, la "prezumția de vinovăție".
Habar n-am dacă Mureșan a intermediat, habar n-am dacă Remeș a luat, poate că da, poate că nu – dar simt că e prea puțin important, mlaștina e cît casa, n-o asanezi cu pipeta. Nici cu o floare, nici cu două, nici cu trei nu se face primăvară, sistemul e bolnav în miezul său. Mi se poate răspunde cu proverbul că și drumul de 100 de mile începe cu un pas, la care voi spune că un pas la cîțiva ani e ca și nimic, viața noastră nu durează milenii ca să apucăm să prindem dreptatea.
Pentru un om cît de cît lucid, actualitate nu sunt doar scandalurile de ieri și de alaltăieri, ci și – sau, poate, mai ales – problemele perene, vechi și nerezolvate, care-și împrăștie nestingherit efectele an după an. Sunt, în acest sens, călinescian (îmi pasă de Cuba, dar și de Hecuba!). Pentru mine, de pildă, actualitate presantă e chestiunea ortografiei, cu două aspecte, unul "oligofrenic", altul "schizofrenic":
1. Proliferarea scrierii păsărești a limbii române, inclusiv în materiale oficiale sau/și pe saituri oficiale (Guvern, Parlament, instituții de stat, ziare), prin înlocuirea cuvintelor care conțin litere cu diacritice cu altele, inexistente de fapt, ceea ce dă textelor un aspect totalmente neprofesionist, ba chiar tembel de-a binelea (iar în unele cazuri generează confuzii fie grave, fie ridicole) – și, în orice caz, ne situează, europenește vorbind, într-o zonă de balcanism puturos, dominat de principiul leneș "las-că-merge-și așa". Dacă nu se ascultă de bunul-simț, atunci să folosim coerciția împotriva "stilului" oligfofrenic: e necesară o lege care să oblige organismele ce țin de statul român să folosească limba oficială așa cum e ea, nu în forme primitive, batjocoritoare.
2. Perpetuarea scrierii cu î din a, gravă eroare a Academiei post-'89. Decizia a fost emisă în februarie 1993 într-un mod complet samavolnic, arbitrar, dictatorial, nesocotindu-se sfidător opiniile contrare ale tuturor institutelor de lingvistică din țară, care au fost consultate doar de formă, fără ca, în cele din urmă, să se țină cont de opinia lor negativă. La fel de brutal a fost neglijată opinia chiar a lingviștilor membri ai Academiei în acel moment: niciunul din ei nu a fost de acord. Degeaba. Mai mult: nu s-a pus vreun preț nici măcar pe opțiunea, tot negativă, a savanților străini care au fost întrebați: Eugen Coșeriu sau Alf Lombard. Așa-zisa "motivație" a măsurii, care a generat schizofrenia ortografică de azi, a fost una anti-științifică, incluzînd aluzii proletcultiste la adresa "scientismului" și populiste la adresa specialiștilor (limba, vezi d-ta, e "a țării", nu a lingviștilor), aceștia din urmă fiind desconsiderați pe față în textul rezoluției, unde e scris negru pe alb că se va ține seama doar "în măsura cuvenită" (?!) de vederile lor. Adică deceniile lor de studii nu fac doi bani, noi, chimiștii, fizicienii, astronomii ne pricepem mai bine într-ale limbii. Totul are aerul unei întoarceri la stilul anilor '50, ai stalinismului negru, cînd nu experții, ci, chipurile, "muncitorii și țăranii" hotărau ce și cum. La această mascaradă s-au adăugat tente aberant politizante, liricoid anti-comuniste, din nou (în esență) o linie stalinistă, de parcă mecanismele intrinseci ale limbajului ar avea caracter de partid. Se ignora voit faptul că, dincolo de orice politică, de-a lungul a peste un secol, cele mai mari nume ale lingvisticii, literaturii și, în ansamblu, ale intelectualității românești (T. Maiorescu, Sextil Pușcariu, A. Scriban, Ov. Densusianu, C. Rădulescu-Motru, M. Ralea, G. Topîrceanu, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Iorgu Iordan, Al Graur, D. Irimia, Mioara Avram ș.a.), pledaseră constant pentru existența unei singure litere, î din i, pentru sunetul î (cu singura excepție a cuvîntului român & derivatele). Cred că toți oamenii cuminți cărora le pasă de limba română ar trebui să boicoteze strîmba decizie, iar Academia ar trebui să revină urgent la rațiune și să pună capăt acestei bizarerii nocive.