Acasă Veto OLIGOFRENIE SI SCHIZOFRENIE

OLIGOFRENIE SI SCHIZOFRENIE

DISTRIBUIȚI

N-am devenit -apolitic-, mă uit la tot ce se întîmplă cu dezgustul cu care se uită, probabil, şi cei mai mulţi din cititorii ziarului Curentul – şi tocmai de aceea mi-e, uneori, cu neputinţă să intru în cloaca -actualităţii- şi s-o comentez. Să mă indignez în faţa noii comEdii a miniştrilor suspectaţi de cîrnaţi, tărie la butoi şi plicuri? N-am pic de încredere în justiţia de azi care, în chestiunile mari, funcţionează exclusiv pe comandă politică şi pe parale grele. Ai proptele, ai dreptate. Ai bani, ai dreptate. Procedurile staliniste care s-au aplicat, direcţia tendenţioasă politic a acţiunii încalcă flagrant legea şi terfelesc conceptul prezumţiei de nevinovăţie – dar nu mai puţin adevărat este că, în general, atunci cînd vezi averile elefantiazice şi fulgerătoare ale multor granguri, ai dreptul, în sinea ta, la -prezumţia de vinovăţie-.

Habar n-am dacă Mureşan a intermediat, habar n-am dacă Remeş a luat, poate că da, poate că nu – dar simt că e prea puţin important, mlaştina e cît casa, n-o asanezi cu pipeta. Nici cu o floare, nici cu două, nici cu trei nu se face primăvară, sistemul e bolnav în miezul său. Mi se poate răspunde cu proverbul că şi drumul de 100 de mile începe cu un pas, la care voi spune că un pas la cîţiva ani e ca şi nimic, viaţa noastră nu durează milenii ca să apucăm să prindem dreptatea.

Pentru un om cît de cît lucid, actualitate nu sunt doar scandalurile de ieri şi de alaltăieri, ci şi – sau, poate, mai ales – problemele perene, vechi şi nerezolvate, care-şi împrăştie nestingherit efectele an după an. Sunt, în acest sens, călinescian (îmi pasă de Cuba, dar şi de Hecuba!). Pentru mine, de pildă, actualitate presantă e chestiunea ortografiei, cu două aspecte, unul -oligofrenic-, altul -schizofrenic-:

1. Proliferarea scrierii păsăreşti a limbii române, inclusiv în materiale oficiale sau/şi pe saituri oficiale (Guvern, Parlament, instituţii de stat, ziare), prin înlocuirea cuvintelor care conţin litere cu diacritice cu altele, inexistente de fapt, ceea ce dă textelor un aspect totalmente neprofesionist, ba chiar tembel de-a binelea (iar în unele cazuri generează confuzii fie grave, fie ridicole) – şi, în orice caz, ne situează, europeneşte vorbind, într-o zonă de balcanism puturos, dominat de principiul leneş -las-că-merge-şi aşa-. Dacă nu se ascultă de bunul-simţ, atunci să folosim coerciţia împotriva -stilului- oligfofrenic: e necesară o lege care să oblige organismele ce ţin de statul român să folosească limba oficială aşa cum e ea, nu în forme primitive, batjocoritoare.

2. Perpetuarea scrierii cu î din a, gravă eroare a Academiei post-*89. Decizia a fost emisă în februarie 1993 într-un mod complet samavolnic, arbitrar, dictatorial, nesocotindu-se sfidător opiniile contrare ale tuturor institutelor de lingvistică din ţară, care au fost consultate doar de formă, fără ca, în cele din urmă, să se ţină cont de opinia lor negativă. La fel de brutal a fost neglijată opinia chiar a lingviştilor membri ai Academiei în acel moment: niciunul din ei nu a fost de acord. Degeaba. Mai mult: nu s-a pus vreun preţ nici măcar pe opţiunea, tot negativă, a savanţilor străini care au fost întrebaţi: Eugen Coşeriu sau Alf Lombard. Aşa-zisa -motivaţie- a măsurii, care a generat schizofrenia ortografică de azi, a fost una anti-ştiinţifică, incluzînd aluzii proletcultiste la adresa -scientismului- şi populiste la adresa specialiştilor (limba, vezi d-ta, e -a ţării-, nu a lingviştilor), aceştia din urmă fiind desconsideraţi pe faţă în textul rezoluţiei, unde e scris negru pe alb că se va ţine seama doar -în măsura cuvenită- (?!) de vederile lor. Adică deceniile lor de studii nu fac doi bani, noi, chimiştii, fizicienii, astronomii ne pricepem mai bine într-ale limbii. Totul are aerul unei întoarceri la stilul anilor *50, ai stalinismului negru, cînd nu experţii, ci, chipurile, -muncitorii şi ţăranii- hotărau ce şi cum. La această mascaradă s-au adăugat tente aberant politizante, liricoid anti-comuniste, din nou (în esenţă) o linie stalinistă, de parcă mecanismele intrinseci ale limbajului ar avea caracter de partid. Se ignora voit faptul că, dincolo de orice politică, de-a lungul a peste un secol, cele mai mari nume ale lingvisticii, literaturii şi, în ansamblu, ale intelectualităţii româneşti (T. Maiorescu, Sextil Puşcariu, A. Scriban, Ov. Densusianu, C. Rădulescu-Motru, M. Ralea, G. Topîrceanu, G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, Iorgu Iordan, Al Graur, D. Irimia, Mioara Avram ş.a.), pledaseră constant pentru existenţa unei singure litere, î din i, pentru sunetul î (cu singura excepţie a cuvîntului român & derivatele). Cred că toţi oamenii cuminţi cărora le pasă de limba română ar trebui să boicoteze strîmba decizie, iar Academia ar trebui să revină urgent la raţiune şi să pună capăt acestei bizarerii nocive.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.