Acasă Veto SPORTUL CA RAZBOI CIVIL

SPORTUL CA RAZBOI CIVIL

DISTRIBUIȚI

Suntem încă în Săptămîna Luminată şi aş fi vrut ca acest text, deşi se află sub genericul Veto (= -mă opun-), să aibă o anume seninătate. Şi aşa, pentru mulţi, Sărbătoarea Paştelui şi-a pierdut orice semnificaţie spirituală, fiind un prilej de bîţîială cu lumînări şi de chiolhanuri lătăreţe, pe masă sau pe iarbă verde. Dar uite că intenţia mea, pe care o voiam îmbibată de maioneza înţelepciunii, s-a ciocnit de provocările dure (chiar dure!) ale realităţii. Cineva a avut neinspirata idee de a programa un meci de fotbal, între echipele de vîrf ale vremii, deci previzibil ca tensionat, exact în ziua Învierii. De parcă era o urgenţă metafizică, se năruiau Legi şi Datini dacă era plasat după cîteva zile, ca să lăsăm spaţiului Patimilor aerul curat şi paşnic. Resurecţia cristică trebuia musai terciuită cu goluri şi henţuri. N-au ieşit cîţiva fotbalişti printre -cei mai mari români- ai tuturor timpurilor? Dacă picioarele lor ascultă glasul arhanghelilor, iar fentele lor se supun poruncilor divine, atunci e clar că e scris în stele să amestecăm în salata de boeuf două reprize şi o slujbă.

Fie şi aşa. Principial, n-ar fi loc de întristare. Douăzecişidoi de băieţi bogaţi aleargă după o minge rotundă într-un loc cu verdeaţă, alte cîteva zeci de mii tresaltă, pînă la răget, de încîntare cînd cei 22 fug eficace. Voioşie, armonie, corpore sano.

Asta e principial.

În fapt, fotbalul a ajuns, la noi ca şi aiurea, un loc al terorismului interlop. Ideea sportivă, de întrecere, de înfruntare cinstită, din care cel mai bun iese învingător, iar perdantul se închină ca poetul (-e unul care joacă mai bine decît mine / cu-atît mai bine ţării şi lui cu atît mai bine-) este eminamente obnubilată, anihilată sub mîlul gros al urii. Că în teren, jucătorii îşi mai rup mîini, gambe, nasuri – asta e bagatelă, faţă de ceea ce se petrece afară. Cred că trei mari rele a produs secolul douăzeci: 1. Primul Război Mondial; 2. Al Doilea Război Mondial; 3. suporterii.

Are Cioran, într-una din cele mai bune cărţi ale sale, Precis de decomposition (Manual de des-compunere), un pasaj care sună aşa: -Puterea omului de a adora e responsabilă de toate crimele sale: cel care iubeşte nesăbuit un zeu, îi constrînge şi pe ceilalţi să-l iubească, pregătindu-se să-i extermine dacă ei refuză. Nu există intoleranţă care să nu scoată la iveală fondul bestial al entuziasmului-. Suporterii sunt entuziasmul furibund, cu bîtă. Ei îşi atribuie denumiri lugubre (cîini, ultraşi), agită nu atît fanioane ale echipei tutelare, cît ciomege, lanţuri, tije, boxuri, ghioage, sticle, scînduri, bolovani, scaune, stîlpi – şi scopul lor este să-i facă praf pe ceilalţi suporteri, cu bunurile lor cu tot (maşini, autobuze). Meciurile, după terminare (uneori şi-nainte), nasc mici războaie civile. Stadioanele iau foc, la propriu şi la figurat. Pălălaia se întinde apoi pe străzi şi bulevarde. (În cartierul meu, după victoria cutărei echipe, se aud ore întregi, pînă-n zori adesea, nişte urlete ca din sălile de tortură ale Gestapo-ului). Sportul a devenit supapa de defulare a necuprinselor rezerve de violenţă verbală şi fizică, de anarhie, de mitocănie agresivă şi vandalism. Fondul bestial al -entuziasmului- ţîşneşte vulcanic, lava sa mistuie tot ce întîlneşte în cale, în ordinea: a) suporterii opuşi; b) jandarmi, forţe de ordine; c) presă; d) obiecte mici şi mari; e) restul.

Suporterul are o conştiinţă încărcată. El vrea sînge, nu relatări. Victime, nu martori. În loc să umble, ca tot omul, cu răngi şi pari, presa mînuieşte nişte scule malefice: reportofoane, aparate foto, camere de luat vederi. În orice obiectiv Zeiss, suporterul vede un ochi de procuror. Reportofonul zăngăne a gratii, transfocatorul miroase a cătuşe.

Înaintea meciului din după-amiaza zilei de Înviere, suporterii l-au lovit cu cruzime pe un cameraman de la TVR şi i-au distrus aparatul. El era în spaţiul public, nu-i provoca în niciun fel, nu era cunoscut ca simpatizant al echipei adverse. Doar filma, nimic mai mult. Pentru suporteri e de ajuns. Subconştientul lor -ştie- că fac un lucru necurat. Operatorul e deci un spion care vrea -să-i aibă la mînă-. El trebuie lichidat.

Deplorabil, peste toate, e că la Jurnalul TVR a apărut un colonel care, întrebat de ce n-au intervenit jandarmii aflaţi la trei metri, bolmojea nişte vorbe incredibile: că locul nu era bun, că omul călare nu se dă jos, că solicitarea n-a fost…, că instrucţiunile…, că dispozitivul… Privindu-l şi ascultîndu-l, simţeam cum devin -suporter-…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.