Prinși în vârtejul amețitor al știrilor de fiecare zi care modifică până și percepția timpului, mai că nu am observat cum ne-am apropiat de marea sărbătoare a Învierii Domnului care ne dăruiește Lumina Iubirii biruitoare asupra răului purtător de moarte. Dacă încercăm să ne ascultăm inima, îi presimțim freamătul doritor să urmeze cuvintele ce alungă întunericul: „Veniți de luați Lumină! Înfiorați ne luăm Lumina pe care, adăpostind-o în căușul palmelor, părtași ai Luminii făcându-ne, fiecare o ducem acasă ca pe o comoară de neprețuit rostind a biruință: „Hristos a înviat!”. Sau, ca într-un singur glas și trăire, rostim laolaltă cu străbunii într-o trainică și sfântă comuniune : „Adevărat a înviat”. Împărtășindu-ne din sublimul de necuprins în cuvinte al acestor clipe tainice, mai că ne vine să rostim cu Vasile Voiculescu: „Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia:/ O Doamne, sunt contemporan cu Tine/ Și sunt contemporan cu veșnicia”, pentru că învierea lui Hristos este garanția pentru veacuri a învierii noastre.
Până la acest mare praznic am străbătut un drum al purificării de toată zgura întunericului pentru că, altfel, ochii nu ar izbuti să se mângâie de lumina sfintei bucurii și cu o lacrimă nevăzută s-ar stinge într-o petrecere ca oricare alta din marele bâlci al deșertăciunii. Înjumătățirea postului a stat sub semnul sfintei Cruci, care în ortodoxie este înfățișată adesea înconjurată de raze, îngemănând moartea cu învierea. De atunci, moartea e doar sfârșitul răului și nu al vieții; al minciunii și nu al Adevărului; al urii, nu al Iubirii. Viața, Adevărul și Iubirea nu au sfârșit pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu, după cuvintele Sf. Ap. Iacob: „Toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”. De aceea, Hristos ca Fiul al Omului și Fiu al lui Dumnezeu nu a murit după legile naturii căzute odată cu primii oameni și nici nu a ocolit-o cum, Dumnezeu fiind, ar fi putut prea bine a o face. Darul Său pentru noi a fost desăvârșit pentru că a schimbat pentru totdeauna rostul morții până atunci era capătul cel mai de pe urmă al păcatelor. El, Cel fără de păcat, a luat asupra Lui povara morții păcatelor noastre pentru ca prin Răstignire și Înviere să le desființeze spre a reda omului demnitatea de cunună a creației. Scria Sf. Ap. Petru: „El a luat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății”. De atunci, sfârșitul acestei vieți nu mai este stingerea în neființa primordială iar moartea nu e sfârșit implacabil, ci s-a convertit făcut doar o trecere peste hotarul vremelniciei spre împărăția fără hotare a Luminii. Așa înțelegem cum s-a făcut ca Acela ce spune „Eu sunt Viața” s-a supus smerit morții spre a o nimici, asumându-și, prin întruparea din Sfânta Fecioară, viața noastră, făcându-se Începătorul unui nou ev. Oliver Clement scria că astfel, Hristos a făcut „să pătrundă iubirea mai tare decât moartea acolo unde ura, orgoliul îngrădesc împărăția celui care desparte”. Patimile lui Hristos le știm, le rememorăm cu mintea îngenunchiată în inimă an de an ca într-un un ritm al înveșnicirii vieții pentru a reconsidera propria vremuire pândită la tot pasul de umbrele întunecoase ale minciunii, care îngemănată cu ura se face izvor al tuturor relelor zilei.
„Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu”
Dumnezeu fiind și Dumnezeu rămânând, Hristos și-a însușit condiția noastră, s-a făcut ca noi, a reiterat întreaga existență umană cu toate ale ei, însă fără de păcat. De aceea cu îndreptățire Și-a început predica de pe munte chemând la pocăință pentru a pregăti venirea împărăției lui Dumnezeu. La pocăință chema, la timpul lui, Sf. Ioan Botezătorul și el ducând o viață a cărei curățenie spirituală l-a învrednicit a fi Înaintemergătorul Mântuitorului. Curățenia desăvârșită a lui Hristos s-a făcut pildă pentru desăvârșirea spre care ne îndeamnă: „Fiți desăvârșiți, cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este”. Cum, la vremea lui, Sf. Ioan Botezătorul a stârnit ura lui Irod și a Irodiadei, Hristos a fost împresurat de ura cruntă a celor care îndemnau la pocăință fără ca ei să se pocăiască, îndepărtându-se de poruncile Legii, pe care afirmau cu nemăsurată trufie că o reprezintă. Căile pe care umblau erau ale rătăcirii. În felul lor, se închinau idolilor, convertind însăși Legea în idol, uitând spusele lui David sunt idolii sunt „aur și argint”, făcuți de mâini omenești și, lipsiți de duh, sunt fără de putere. Între ei, banul cu care, e drept, se pot cumpăra multe din cele prielnice vieții, dar nu viața, care ne-a fost dăruită de Dumnezeu dimpreună cu libertatea. La limită, poți vinde sufletul spre pierdere în neființă, poți cumpăra moartea, dar nu viața. Iisus a primit să fie trădat și vândut de Iuda; a primit să ducă crucea pe Golgota luând astfel asupra Sa imensa povară a relelor, până într-atât de mare încât, pe drumul Golgotei, a fost nevoie să fie purtată de Simon Cirineul.
În logica divină, patimile trebuiau îndurate cu răbdare nemăsurată până la capăt pentru că El era, cum proorocise Sf. Ioan Înaintemergătorul, „mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Doamne, cât de nemăsurată este iubirea Ta pentru om și oameni!Cutremură gândul că în timp ce un om, Iuda, L-a trădat și vândut pe Hristos cu treizeci de arginți ca pe o marfă oarecare, Dumnezeu Tatăl ne-a răscumpărat pe noi prin moartea pe cruce a Fiului Său, moartea cea mai cumplită. Pe toate îndurându-le cu răbdare desăvârșită până la capăt, a convertit Crucea din simbol al morții în simbolul mântuirii, al sfârșitului tuturor necazurilor aduse din „rele și durere”. Scrie Sf. Ap. Pavel că „nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați, ci cu scump sângele lui Hristos, Mielul fără de cusur și fără de prihană”. Toți erau întra-atât de orbiți cu nelegiuirile proprii și colective, încât nimeni nu a văzut în Cel care făcuse atâtea minuni pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea L-au trimis la moarte, dar cu viclenia L-au dat să fie ucis de romani. Scrie Sf. Ap. Luca „când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpățânii, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele – unul de-a dreapta și altul de-a stânga”.
Cu mâinile întinse pe Cruce ca într-o supremă îmbrățișare a tututor, El care a făcut neabătut voia Tatălui a concis: „Săvâșitu-s-a și a rostit senin: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Atunci s-au petrecut multe minuni despre care dau mărturie Evangheliile. Catapeteasma templului s-a sfâșiat, neîndoielnic al rupturii timpului, sfârșitul unuia ți început al unuia nou, cel escatologic, al împărăției lui Dumnezeu care se va institui odată la cea de a doua venire a lui Hristos. Scrie Sf. Ap. Pavel că Hristos a făcut din cele două lumi una, „surpând peretele cel din mijloc al despărțiturii”, pecetluind Noul Legământ între Dumnezeu și om. Martor al Răstignirii, uimit peste măsură de tot ce-i fusese dat să vadă, sutașul roman a exclamat: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu”. Tradiția spune că sutașul se numea Petronius și, cu toate că era păgân, mărturisirea l-a făcut să fie primul convertit la creștinism după moartea lui Hristos. Tot simbolic, Hristos a fost ucis în afara cetății Ierusalimului spre a vădi că jertfa Sa este una universală.
„Din mormânt, Hristos răsare-nvingător”
Pe toate rememorându-le vedem că Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiu al Omului, a făcut-o spre împlinirea Legii, nu spre surparea ei. De aceea, în petrecerea Sa pe pământ descifrăm o coerență ce trimite la Cuvântul cel dintru început, „prin care toate s-au făcut”. Iată, bunăoară, tradiția spune că Golgota ( Căpățâna) este locul în care a fost îngropat capul lui Adam. Tot aici Avraam, împlinind cuvântul Domnului, l-a adus să-l jertfească pe Isac, unicul său fiu. Ierusalimul devine un fel de axis mundi, o columnă a cerului, de unde au apărut toate cele trei mari religii ale lumii. Exegeții spun că tot aici se va desfășura judecata de pe urmă și transfigurarea lumii. Pentru toate acestea și multe altele singură cetatea Ierusalimului putea fi locul unde Fiul lui Dumnezeu a primit de bună voie patimile și moartea pe cruce spre a birui definitiv moartea. În zilele din săptămâna patimilor am văzut roadele lucrării virtuților îndumnezeitoare – smerenia, ascultarea, răbdarea de a suporta până la capăt chinurile care aveau să-L ducă prin moarte la Înviere. De atunci prin veacuri auzim ecoul prelung al rugi:„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”. Oare, noi, cei de astăzi, știm cu adevărat ce facem? Știm care sunt consecințele cele de pe urmă ale faptelor noastre? Sinceri fiind și luând aminte fie numai la dezechilibrul ecologic s-ar cuveni să mărturisim relativitatea cunoașterii și urmarea uneori nefastă a actelor noastre. Cât de mare este Iubirea Celui care anume a „venit să ridice păcatul lumii”, încât să se roage pentru cei ce L-au trimis la moarte”? Atât cât să „nu cadă niciodată”, să ajute și să se bucure de cel care ajunge la cunoașterea Adevărului eliberându-se de cătușele vremelniciei spre a fi părtaș Luminii, ca de „oaia cea pierdută” și aflată.
Ca Fiu al Omului a primit chinurile de nedescris ale Răstignirii, după ce înainte a vindecat „toată boala și neputința din popor” și a propovăduit Evanghelia dreptății; a trăit în trupul Său toate patimile venite din partea oamenilor – judecata nedreaptă, condamnarea la moarte, oțetul și fierea, batjocura, biciuirea, crucea. Și pe toate, ca Fiu al lui Dumnezeu le-a iertat. Și dacă e adevărat, cum spune Pascal, că Hristos este răstignit până la sfârșitul veacurilor, atunci ni-L imaginăm rugându-se necontenit „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” Fiecare zi ne este dăruită spre a ne lucra eliberarea de tot ceea ce, din necunoaștere și neascultare de Dumnezeu, împinge spre crize a căror sfârșit rămâne necunoscut, sfidând prognozele noastre vinovate.
Într-o coerentă unitate a desăvârșirii, Răstignirea, Învierea, Înălțarea și Coborârea Sfântului Duh, ne dăruiesc șansa unei noi identități – de fiii ai Luminii celei neînserate, răsărită la Nașterea Sa și împlinită la Învierea cea liberatoare de moarte. După datină, pregătindu-ne să primim Lumina, să ne minunăm cu Eminescu: „un clocot lung de glasuri vui de bucurie/ Colo-n altar se uită și preoți și popor,/ Cum din mormânt răsare Hristos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie…Hristos a înviat din morți/ cu cetele sfinte/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte”.
Elena Solunca Moise
