Întîmplări tragice din ultima vreme m-au împins să recitesc o carte splendidă, a unui autor care a luat -pe bune- (cum ar spune studenţii) premiul Nobel: Mitul lui Sisif, a lui Albert Camus. Primul capitol e consacrat în întregime sinuciderii. -Un asemenea gest se pregăteşte în tăcerea inimii, la fel ca o mare lucrare. Nici cel în cauză nu ştie. Într-o seară – trage sau se aruncă-. Un tată, povesteşte Camus, îşi pierduse fiica şi asta, spuneau prietenii, -l-a minat-. -Nu se poate cuvînt mai potrivit. A începe să gîndeşti înseamnă a începe să fii minat. Nu lumea din jur e implicată în aceste începuturi. Viermele se află în inima omului. Acolo trebuie căutat. Trebuie urmărit şi înţeles acest joc mortal care duce de la luciditatea în faţa existenţei pînă la evadarea dincolo de lumină-. Cauzele aparente ale sinuciderii, spune autorul Străinului în continuare, nu sunt întotdeauna şi cele mai adevărate. -Ceea ce declanşează criza e aproape întotdeauna incontrolabil. Ziarele vorbesc de <dureri sufleteşti> sau de <maladii incurabile>. Explicaţii ce pot fi admise. Dar trebuie ştiut dacă în ziua fatală un prieten al disperatului nu i-a vorbit cumva pe un ton indiferent… Asta poate declanşa totul…-
Am reflectat la cazul tînărului (Bogdan), care s-a sinucis din motive ce ţineau de dragostea sa pentru o profesoară, cu opt ani mai în vîrstă. Trăim într-o lume profund stresată de nedreptate, în care prima obsesie e căutarea culpabilităţilor, pentru că, de aproape două decenii, nimic din ceea ce se petrece trist şi rău, adesea flagrant în afara legii, nu-şi află vinovaţii suspuşi şi nimeni nu ispăşeşte. Televiziuni şi ziare s-au repezit să afle cu lumînarea o crimă, acolo unde era un evident suicid din dragoste. Asemenea lucruri nu au apărut de azi, de ieri. Nu se poate să nu ne amintim de romanul Suferinţele tînărului Werther al lui Goethe, al cărui personaj titular îşi curmă viaţa din raţiuni amoroase (Le coeur a ses raison que la raison ne connait pas / Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte – Pascal). Cu peste 200 de ani în urmă, cartea provoca, prin influenţa asupra mentalităţilor, o adevărată -epidemie- de astfel de gesturi în Europa. Tînărul din Bucureşti, puţin trecut de 18 ani, era – dezvăluie mărturiile – o natură sensibilă cu un fond romantic. Sora lui îi seamănă. La această vîrstă şi cu o alcătuire atît de vibratilă, trăirile sunt radicale, extreme, orbitoare.
Cînd au fost obligate de constatările – de bun-simţ, în fond – ale procuraturii că nu e vorba de niciun omor, televiziunile au trecut la linşajul moral al supravieţuitoarei. Cetăţeni indignaţi au huiduit-o în stradă, gazetari sherlockholmici au tratat-o ca pe o bestie şi o prefăcută: ea nu l-a iubit pe Bogdan, l-a minţit şi pe el, i-a minţit şi familia, a fost o făţarnică. A vorbi astfel e a te purta, cum spun clasicii, ca un urangutan cu o vioară. Nu vreau s-o inocentez integral pe profesoara adulteră şi n-am s-o invoc aici pe Francesca din Rimini. Ministerul va reglementa sever şi inutil, fiindcă dacă e să se întîmple, se întîmplă. Dar dragostea lor vinovată, dragoste adevărată, deplină, pasională, nu colajul unei baborniţe cu un gigolo, era certamente una imposibilă, fără viitor. Femeia va fi vrut să-i pună capăt. Epuizare afectivă, decizie -raţională-? Nu vom şti şi nu ne priveşte. O cazuistică milenară ne pune sub ochi truismul că iubirea nu e eternă (doar trecerea dincolo o înveşniceşte: a uitat oare cineva gestul soţiei lui Ştefan Augustin Doinaş?) Desigur că, ani buni de-acum încolo, o viaţă didactică normală profesoara nu poate avea niciunde, şi-n Patagonia zvonul o va ajunge din urmă.
N.B. În altă ordine de idei. Nici nu s-au stins bine ecourile afacerii prin care statul român plătea cu o sumă fabuloasă inventarea… unui cuvînt (-fabulospirit-), afacere în care ziarul Curentul a avut lucruri substanţiale de dezvăluit, că aflăm de altă minunată mînărie: tot generosul stat român, care nu le dă pensionarilor săi nici 100 de euro pe lună, a găsit vreun milion şi jumătate de euro ca să achiziţioneze cinci clipuri neisprăvite, de -promovare- bombastico-idilico-vampirică a -imaginii României- în lumea largă. Bine-nţeles că şi de această dată tot acarul Păun va fi vinovatul principal şi i se vor lua caii de la bicicletă.
