Acasă Cultură Ca să ai tradiție, trebuie să crezi în ea

Ca să ai tradiție, trebuie să crezi în ea

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu acad. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“

Se discută mult despre schimbările apărute în limba cea de toate zilele, dar mai puțin despre aceea folosită în comunicarea științifică, supusă și ea unor modificări care, uneori, pot „trăda“ realitatea pe care ar trebui s-o reprezinte. În științele „tari“ și tehnologie, lucrurile sunt relativ simple. Ce se întâmplă în domeniile socio-umane și în special în disciplinele etnologice și folclor?

Schimbările alerte din societatea actu­ală – una fiind chiar „marginalizarea“ limbii române față de limbile engleză, franceză, italiană, fenomen vizibil în comunicarea prin internet, afiș, reclame, diferite expresii și limbaje, deopotrivă, cotidiene și spe­cializate – determină și o revizuire a perspectivelor cercetării umaniste, implicit a domeniilor etnologice și a terminologiei strategice folosite. Este evidentă forța cu care acționează, în aceste discipline: o terminologie standard, oferită/„servită“ de școlile occidentale specialiștilor din România. Tradiția de cercetare a școlilor românești din aceste domenii a fixat în cadre teoretice parte din terminologia care este supusă, astăzi, acestui proces de redefinire, cel puțin la nivel lexical. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate și se cunosc. E o problemă care ne preocupă de ceva vreme și ne-am gândit ca împreună cu Comisia de Folclor a Academiei Române să organizăm o dezbatere privind statutul și, într-un fel, viitorul limbii române ca limbă de comu­nicare academică pentru etnologie. Considerăm utilă o asemenea discuție teoretică și în relație cu „dilema“ apărută odată cu posibilitatea eliminării limbii române din circuitul comunicării savante.

Spre o mai bună înțelegere, vă propun să vorbiți despre specificul cercetărilor de etnologie și folclor?

Sunt domenii orientate preferențial spre studiul culturii populare românești și al culturilor tradiționale ale minorităților naționale iar rezultatele cercetărilor întreprinse au fost publicate cu un secol și jumătate în urmă. Vechimea acestor demersuri științifice a ușurat dezvoltarea unui limbaj de specialitate în limba română.

E vorba de un aparat conceptual și nu numai.

Asta în primul rând. Sunt concepte pe care nu le poți defini decât prin raportare la limba folosită de creatorii culturii respective. În limba română a fost elaborat un asemenea repertoriu terminologic, îmbogățit și adaptat, desigur, în concor­danță cu exigențele internaționale, și modernizat permanent.

Ce se întâmplă acum?

Acum, se impune redactarea lucrărilor într-o limbă străină, unde nu totdeauna pot fi găsite echivalențele categoriale. Unii dintre noi avem sentimentul că româna riscă să devină o limbă periferică a cercetării. La institut, am optat pentru e exprimare „paralelă“: avem o publicație în limba română și una în limbi străine. Problema este că sunt dezavantajați cei care scriu în românește de „comisiile de evaluare“ care iau în considerare, cu prioritate, textele scrise într-o limbă străină și mai puțin pe cele în limba română. Ești depunctat dacă scrii în limba națională.

S-ar putea vorbi de o excludere sau chiar a autoexcludere a limbii române din spațiul comunicării științifice?

Este un fel de autoexcludere deter­minată de o presiune socială, anumite normative impuse, dar și un rezultat al dorinței de a se înscrie în direcțiile de cercetare pretrasate din exterior. Între domeniile care riscă să fie eliminate este și folclorul, domeniu de referință pentru definirea identității noastre.

Cum se desfășoară această eliminare, care, în ultimă instanță, e o deperso­nificare?

Eliminarea se face prin modificarea de limbaj, datorată generalizării și globalizării unor concepte care sunt incapabile să mai prezinte și să explice specificul culturii românești, în favoarea unor generalități care pot fi identificate în orice cultură a planetei. Da, e o formă a depersonificării, o depersonalizare.

Între cercetările Institutului Dvs. o pondere importantă o au cele legate de mutațiile din modelele culturale românești. Ce s-a reperat în ultimele două decenii?

În ultimii 20 de ani s-au manifestat „seturi“ de fenomene culturale deosebit de complexe, care, poate, nu spun prea mult dacă le privim în perspectiva istoriei, dar care la nivelul unei generații sau două sunt de-a dreptul șocante. E foarte greu de explicat în câteva cuvinte ceea ce se petrece, dar , în principiu, e vorba despre un complex de factori în cadrul cărora un rol fundamental revine mass-mediei audio­vizuale și comunicării prin Internet. Sunt sisteme care folosesc tehnici moderne de transmitere de ultimă oră, dar care, ca principiu de funcționare, se apropie de audiovizualul întâlnit în cultura tradițională. Cultura tradițională românească a fost, așa cum am definit-o cu alte ocazii, o cultură dominant orală, care se transmitea și modela, funcționa printr-un sistem asemă­nător cu ceea ce azi numim audiovizual. Noua tehnologie este varianta mileniului al treilea pentru un sistem tradițional de transmitere a informației și educare. M-am gândit de ce, la noi, tineretul, și nu numai el, este fascinat de aceste tehnologii moderne, de ce nu au existat ezitări sau îndoieli referitoare la adevărul, onestitatea, eficiența noilor oferte culturale. Răspunsul este că acestea vin „ca o mănușă“ peste sistemul vechi, informal de obținere a cunoștințelor.

Ați vorbit, nu odată de modificările concepției despre viață și moarte, esențiale pentru condiția umană. Ce se petrece aici?

Pentru a cunoaște acest tip de modificări este nevoie de cercetări de adâncime. Cert este însă că în ceea ce privește principalele momente ale vieții – nașterea, căsătoria, moartea – s-a trecut de la ritual, așa cum cere tradiția, la ceremonial și festiv. Este fenomenul pe care unii dintre specialiștii în etnologie numesc festiva­lizarea lumii.

Mai concret.

Este vorba despre scoaterea din contextul funcțional a unor forme exemplare și reamplasarea lor într-un alt context. Accentul este pus joc, pe spectacol, pe inducerea unei bucurii „continue“, mai mult sau mai puțin bine regizată. Lipsește adâncimea sacrului, nu este cultivată nevoia de profunzime.

O deviere a sensului și până la urmă o golire de sens?

Da, numai că sunt adăugate sensuri noi pe care le-aș caracteriza ca superficiale și, de cele mai multe ori, neconforme cu „tradiția locului“. Există echipe de specialiști care își cunosc bine sarcinile și obiectivele, structurează, folosind limbajele audiovizualului, o anume imagine și mesajul ei de la primul nivel, continuând cu forma, culorile, sunetul, armonia sau… dizarmonia. Toate acestea oferă consu­matorului de „cultură“ un alt model de viață comod, agreabil, liniștitor sau tulburător; un model gândit și alcătuit să fie urmat și nu respins. De altfel, aceasta e una dintre temele puse în discuție la ediția din luna octombrie a Colocviilor „Brăiloiu“ la care și-au anunțat participarea specialiști din țara noastră, dar și de peste hotare.

Au fost și reacții de tip fundamentalist, să zicem?

Sigur că da, dar și aceste fenomene au aspecte de festivalism sau festivism, fenomen de care e marcată întreaga lume. Lumea contemporană își schimbă repede coordonatele și nu aș avea curaj să spun dacă e bine sau rău, pentru că nu știu. Oricum, mie mi se pare că vom asista la un fel de „robotizare“ a omului. De vină sunt cei care refuză alternativa, care doresc cu încăpățânare acest „nou“și se opun tradiției „în bloc“, pe care o consideră neelegantă, depășită, „expirată“, etc., dar pe care, în realitate, nu o cunosc.

Ar exista un „tratament“?

Cred că dacă responsabilii domeniului ar fi conștienți de gravitatea atribuțiilor ce le revin, ar avea în vedere și un sistem de conservare, altul decât cel festivist sau gândit doar în temenii beneficiului financiar.

N-ar însemna o rupere de lume?

Nu, înseamnă că vrei să păstrezi știința și modul de viață tradițional, cunoscând exact ce se întâmplă în lume. Sunt oameni care n-ar vrea să meargă exclusiv în sensul în care sunt împinși de această dinamică amețitoare, sunt nemulțumiți și doresc un alt tip de existență, mai aproape de tradiție, dar nu pot supraviețui, pentru că s-a distrus orice posibilitate de raportare la forme echilibrate de tipul celor cunoscute de bunici și chiar de părinți.

Nu e chiar nimic de făcut?

Nu în sensul conservării. Iar acțiuni de „revitalizare“, „actualizare“, „adaptare“ a unor fragmente de structuri culturale tradiționale nu sunt nimic altceva decât tentative sortite eșecului, care sfârșesc în același spațiu al festivismului superficial și, oricum, nerezistent. Ca să ai tradiție, trebuie să crezi în ea.

Va rămâne tradiția doar ca acele mesaje puse într-o sticlă și lăsate în voia destinului?

Poate nu vom ajunge chiar acolo, dar consecințele care se întrevăd sunt de-a dreptul dramatice.

Elena Solunca Moise

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.