Acasă Cultură Filosofia cea de toate zilele

Filosofia cea de toate zilele

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie

De la un vechi dicton învățăm că stă în firea lucrurilor ca mai întâi să trăiești și abia apoi să filosofezi,
„primum vivere, deinde philosophari“.Ce semnificație are acest adevăr astăzi, când sunt destul de mulți care se conduc după deviza „trăiește-ți clipa“?
Întocmai cum spune afirmația – că e nevoie să trăiești mai întâi ca apoi să filosofezi. Altfel, a trăi cu filosofia ar însemna, cum a făcut Constantin Noica, a fi obsedat de filozofie, înseamnă să faci din ea un mod de a trăi, înseamnă ca gândirea să-ți ocupe și timpul liber și, practic, să-ți acopere propria viață.

E un fel de a fi înstăpânit total de o idee, care să te urmeze ca o umbră, s-o respiri aproape, să-i simți prezența peste tot în cele mai diferite ipostaze?

Noica era într-adevăr posedat de o idee de filosofie. De exemplu, te întâlneai cu el și începea să-ți spună la ce lucrează; mergeai cu el la masă și continua să vorbească despre ce lucrează sau la ce a lucrat înainte. El trăia pentru filosofie și în toate clipele libere medita. Uneori, te întreba, aproape de formă, despre tine, la ce lucrezi, sau ce ai de gând să faci. Pe atunci, noi eram necăjiți, fuseserăm dați afară de prin servicii și, deci, problema presantă era să avem cu ce să trăim, acel „vivere“. Parcă-l aud cum spunea: „Lasă, domnule, că se poate și mai rău“. ?ê?£i avea dreptate, fusese în închisoare și considera că nu poate exista nimic mai rău decât privarea de libertate. Îndeobște, modali­tatea cea mai frecventă de a face filosofie este scrisul și, în condiții de libertate, să publici, iar Constantin Noica de tânăr a scris foarte mult, a publicat mii și mii de articole în diferite reviste. Or, în timpul detenției nu putea nici să scrie, nici să publice și atunci purta dialoguri mentale sau rememora lucrările pe care le citise. Vedeți, asta înseamnă ca viața să coincidă cu filosofia. Faptul că sunt oameni care preferă să-și asigure mai întâi „tainul“ și apoi să facă filozofie, e valabil pentru cei care nu fac cu adevărat filosofie. Ei cred că progresul în viață e dublat de progresul în filosofie. Schopenhauer, amintit adesea de Noica, vorbea de două tipuri de personalități – profesori de filosofie și filosofi de profesie.

S-a spus despre noi, românii, că am avut profesori de filozofie, unii chiar foarte buni, dar mai puțin filosofi…

Este adevărat. Sunt și astăzi universi­tăți cu 10-20 de cadre didactice, dar nu au nici un filosof care să se impună printr-o operă semnificativă. Noica mărturisea că a avut norocul să fie respins la examenul pentru conferențiar de filozofie, pe care l-a dat la facultatea de teologie din București, când numai Lucian Blaga a votat „pentru“. El zicea că a fost bine că nu l-au primit ca profesor de filosofie fiindcă așa a devenit filosof de profesie. A progresat pe această linie, a publicat cărți din ce în ce mai elevate până și-a format un sistem filosofic.

Expus semnificativ pentru discuția noastră mai ales lucrarea „Devenirea întru ființă“

El nu a fost niciodată profesor, dar a avut toată viața idei filosofice, cum însuși spunea și nu odată. E adevărat că noi îi spuneam, totuși Profesor.

Cum e adevărat că a avut și discipoli, însă nu într-un cadru instituționalizat. Sunteți unul dintre acești discipoli, singurul care este membru al Academiei Române, președintele Secției de specialitate și director al Institutului de Filosofie și Psihologie. Sunt condițiile lumii românești contemporane prielnice filosofiei?

Filosofia, am demonstrat asta și în cărțile mele, a avut la noi o bună pregătire, avem o tradiție care arată că poate să subziste și în condiții grele.

Adică?

Trecutul a pus în evidență anumite calități ale oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri, calități care i-au arătat capabili de gândire filosofică. Hegel spunea că un popor fără filozofie este ca un templu fără sanctuar. Ei bine, noi am avut acest sanctuar.

Comunismul nu a reușit să-l distrugă pe parcursul a mai bine de patru decenii?

Oficial – da, instituțional – da, dar filosofia s-a menținut și răzbate în continuare. La noi nu se poate pune problema ca în Germania, bunăoară, unde filosofia a fost instituționalizată pedagogic, motiv pentru care Schopenhauer făcea disocierea dintre filosofi de profesie și profesori de filozofie. El se referea, de fapt, la Hegel, care nu era un profesor bun, dar, cum se știe, era și a rămas un mare filosof. Se spune că autorul „Lumii ca voință și reprezentare“ și-ar fi pus anume cursurile în același timp cu Hegel, cu speranța că va fi audiat de mai mulți studenți. Rezultatul a fost dezamăgitor – studenții se duceau tot la Hegel, profesorul pe care nu-l prea înțelegeau. Problema este alta. Astăzi, în Germania, și cred că nu exagerez, profesorii de filozofie sunt plătiți cam de zece ori mai bine decât la noi. Acolo nici nu mai are rost să te întrebi dacă sunt condiții prielnice filosofiei. Situația este că există filozofie.

Spuneați că și la noi există filosofie.

Da, dar profesorii de filozofie sunt mult mai prost plătiți. Mai sunt și cei care, fără să fie profesori de filozofie, sunt amatori de filozofie ca să nu mai vorbim de cei care se autointitulează filosofi, adică nu sunt buni de nimic…

Fiindcă ați adus vorba de amatorii de filozofie care sunt parcă din ce în ce mai mulți. Care sunt riscurile unui asemenea „amatorism“?

Cei care fac filozofie din amatorism riscă foarte mult, fiindcă nu au „instrumentarul“ necesar și încearcă să lămurească niște probleme care au fost lămurite de vreo două mii de ani, de Platon sau Aristotel, să zicem. ?ê?£i la noi la Institut sunt mulți care vin și uneori suntem de-a dreptul „năpădiți“ de asemenea „filosofi“ care spun că au descoperit tot felul de lucruri sau care ne asigură că pot salva întreaga omenire. Omenirea nu poate fi salvată prin filozofie; omenirea se salvează, sau nu, prin conducătorii ei.

În scrierile Dvs. din ultima vreme se descifrează, dacă pot spune astfel, un anume accent polemic față de autorii care susțin că la noi nu se poate vorbi de o tradiție filosofică. Mă gândesc la una dintre cărțile Dvs. cele mai recente: „Izvoare de filozofie românească“.

Cei care susțin asemenea idei nu au făcut filozofie. Aș putea spune mai mult, anume că la noi se poate urmări o continuitate a tradiției. Filosofia noastră, pe care unii o contestă și alții o ignoră, a ajuns între cele două războaie mondiale la performanțe memorabile. Am avut, ca să zic așa, filosofi de formula unu, creatori de sisteme filosofice și asta nu a fost deloc întâmplător, ci tocmai pentru că am avut izvoare care sunt încă nesecate. Or, cunoscându-i izvoarele, îți dai seama că și dacă filosofia noastră ar pieri, să zicem, ar putea fi refăcută așa cum paleontologii recompun imaginea viețuitoarelor preis­torice doar după câteva urme lăsate.

Filosofia contemporană este confruntată cu multe și diferite provocări, din partea științei, a tehnologiei și a atât de numeroaselor schimbări ce, se spune, pun la încercare puterea de adaptabilitate a omului. Care e, în linii generale, răspunsul?

?ê?£tiința și tehnica sunt produse ale omului, așa că sunt și pe înțelesul lui. Ceea ce nu se înțelege însă este faptul că noile „produse“ sunt tot mai des contra omului, chiar și acelea care, în mod evident fac viața mai ușoară. Firește, este vorba de omul din țările civilizate. Oamenii de știință și tehnologii „produc“ teorii și obiecte, dar nu ei sunt cei care le utilizează și, uneori, sunt foarte mirați să vadă dezastrele „produse de propriile produse“. Menită să răspundă la astfel de probleme este tot filosofia noastră cea de toate zilele – filosofia științei și filosofia tehnicii.

Cum se poate susține o asemenea afirmație?

Unul dintre răspunsurile filosofiei a fost acela că producându-se tot mai multe mijloace de exterminare și tot mai puternice se va ajunge la primejdia mondială a utilizării lor și astfel va face necesară instaurarea păcii.

Acel echilibru al fricii despre care s-a vorbit cu ani în urmă.

S-a văzut că această pace de frica autodistrugerii ține numai între marile puteri, căci apoi fiecare în parte le folosește după voie contra micilor puteri. Vreți să știți de ce? Citiți filosofia păcii și a războiului.

Care ar fi „ispitele“ după cuvântul atât de semnificativ folosit de Mircea Vulcănescu, încercările filosofiei românești contemporane. Globalizarea? Dar nu e cumva această globalizare e împotriva naturii umane, îndeosebi când e vorba de filosofie?

Nimic nu este „contra naturii“ pentru filozofie. Vreți globalizare? Vă spunem noi ce este aceasta și cum s-a făcut și se tot face de pe vremea imperiului roman încoace. ?ê?£i vă mai putem spune în maniera unei glume despre spiritul științific, chiar și cum ar trebui să se facă: Să fie întâi experimentată pe câini.

Elena Solunca Moise

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.