În urmă cu peste 1700 de ani, în anul 313, la palatul imperial din Mediolan (Milano), într-o întâlnire dintre Licinus, care guverna partea de Est a Imperiului Roman și Constantin mai marele peste provinciile din vest, a fost semnată o scrisoare prin care se garanta toleranța religioasă pe tot cuprinsul Imperiului. Era actul istoric prin care s-a pus capăt prigonirii creștinilor, religia creștină fiind tolerată alături de alte credințe. Abia în anul 380,prin edictul de la Tesalonic dat de împăratul Teodosie creștinismul a fost recunoscut ca religie oficială. Cercetătorii au găsit documente care atestă că primul act de toleranță a fost dat în 311 de Galerius. Marcând trecerea a 1700 de ani de la edictul de la Milano s-a a hotărât ca acest an să fie unul omagial, dedicat Sf. Împărați Constantin și Elena. Așa fiind, este legitimă întrebarea de ce numai Constantin este numit cel Mare și cu maica sa, Elena, sunt considerați sfinți întocmai apostolilor. Nu apostoli, ci întocmai lor, asemenea lor; adică au fost chemați la credință și, primind-o, au propovăduit-o după măsura și în condițiile timpului în care au trăit căruia i-au imprimat o altă desfășurare evenimențială. Istoria europeană și universală consemnează înfăptuirile Sf. Constantin ca moment crucial când un imperiu păgân s-a transformat într-un imperiu creștin și a luat sfârșit prigoana creștinilor. S-a petrecut ca peste noapte, Biserica persecutată primind, prin lucrare dumnezeiască de nepătruns de mintea omului, sprijin imperial, instituind un nou tip de relație între religie și puterea politică.
Istorie, politică, religie
Împăratul Constantin cel Mare s-a arătat cu adevărat a fi chemat la creștinism printr-o minune, adică o lucrare dumnezeiască. Istoricii Eusebiu de Cezarea și Lactantiu relatează cum, în ajunul bătăliei împotriva lui Maxențiu de la Podul Milvius (al vulturului), Constantin a văzut ziua în amiaza, chiar deasupra soarelui, o cruce mare luminoasă în jurul căreia era inscripționat: ”in hoc signo vicens”, prin acest semn vei învinge. Gândul trimite la cuvintele Mântuitorului: ”În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți!: Eu am biruit lumea!” Peste noapte, i s-a arătat Însuși Mântuitorul care i-a spus să pună pe steagurile de luptă semnul Crucii și monograma creștină ”labarum” (HP). Era 28 octombrie 212. Victoria a fost cu adevărat miraculoasă dacă ținem seama că armata lui Constantin era de doar 20.000 de soldați iar aceea a lui Maxentiu era de nu mai puțin de 150.000 de soldați. Pe Arcul lui Constantin de la Roma s-a scris pentru veacuri că lupta a fost câștigată prin ”instinctu divinitatis” (instinct divin). A urmat întâiul pas – declararea creștinismului ca ”religia licita” și, mai mult, chiar recomandată tuturor. Poate și din rațiuni politice, împăratul Constantin nu a repudiat păgânismul, rămânând ca tatăl său un adept al cultului de origine orientală Sol invictus (soarele nebiruit) și păstrându-și denumirea de ”pontifex maximus”.
Protector al creștinismului, Împăratul Constantin a adoptat o serie de măsuri în favoarea Bisericii, între care abolirea pedepselor contrare spiritului creștin, ușurarea tratamentului la care erau supuși sclavii, dreptul episcopilor și preoților de a-i declara liberi în biserică. În spirit creștin, erau protejați prin lege săracii, orfanii și văduvele, a fost modificată legea căsătoriei și pedepsit adulterul. Casele imperiale de judecată (basilikos, oikia), păstrându-și numele, au fost atribuite Bisericii creștine și de aici denumirea de Biserică. În anul 317 a început să se bată monedă cu monograma creștină iar din 321 ziua de duminică a fost declarată zi de odihnă, respectată pe tot cuprinsul Imperiului iar la slujbe participau și soldații.
Intrarea în legalitate a creștinismului a accentuat tensiunile, și nu puțini printre cei care se considerau drept credincioși au apărut erezii care subminau unitatea creștină, îndepărtându-i de la porunca cea nouă dată de Hristos: ”Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul.” Între ele, cea mai virulentă era erezia lui Arie, care învăța că Fiul nu este de o ființă cu Tatăl, ci o numai o creație a Sa și, deci, subordonată Părintelui ceresc. Cu o motivație complexă, interesat să asigure unitatea de credință, Constantin a organizat, în anul 325, sinodul de la Niceea la care, spune tradiția, au participat 318 părinți și însuși participând la deschiderea și închiderea lucrărilor. Între participanți au fost sfinții Atanasie cel Mare, Nicolae și Spiridon. Discuțiile au fost aprinse și au durat cam cinci zile, la sfârșitul cărora a fost proclamat adevărul creștin în forma Crezului, care consfințește divinitatea Fiului ca ”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut”. Tot atunci s-a stabilit ca sărbătoarea Învierii Domnului să fie în prima duminică după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvara.
Biruitorul semn al Crucii
Simbol al reînnoirii vremii, Împăratul Constantin a decis, în anul 324, să înalțe o nouă capitală a Imperiului, alegând cetatea antică Bizantion, potrivit intereselor economice și politice, analizate și prezentate pe larg de specialiști. Noua capitală a fost închinată Sfintei Fecioare, cum se vede pe un mozaic din Sfânta Sofia. Șase ani mai târziu, în 11 mai 330, era inaugurat Constantinopolul, ”orașul lui Constantin”, ”Noua Romă”, cum era și inscripționat pe unele clădiri de importanță civică. Orașul s-a dezvoltat maiestuos de la an la an și a rămas capitală a Imperiului până în 1453, când a fost cucerit de armata Imperiului Otoman condusă de sultanul Mahomed al II-lea. Faptele de atunci și-au găsit ecou și în numeroase legende legate de căderea Constantinopolului, întâmplată într-o zi de marți, considerată de atunci și azi a fi nefastă.
Pecetluind semnificativ trecerea la religia creștină, în toate a fi mare, Constantin a decis și înălțarea a două biserici Sf. Sofia, a Sfintei Înțelepciuni,”Haghia Sophia”, ce urma să fie demnă de Noua Romă și Hagia Eirene, Sfânta Pace. Construită după un plan impresionant, Biserica Sf. Sofia a fost terminată pe vremea împăratului Iustinian și splendoarea ei l-a făcut să exclame: ”Solomone, te-am întrecut!” Fascinat de frumusețea ei, cuceritorul Mahomed a hotărât s-o transforme în moschee imperială, și așa a rămas până în 1934 când a fost transformată în Muzeul Sfânta Sofia. Istoria acestei Bisericii a fost scurtă și, am spune, dramatică. A intrat în istorie și legendă ca un memento pentru ceea ce este și poate fi sfânt în înțelepciune ca mod de a fi întru credința în singurul Dumnezeu adevărat, care este Duh și cine i se închină Lui, trebuie să i se închine ”în duh și în adevăr”.
În tot ceea ce a întreprins, Împăratul Constantin a avut-o alături cu o evlavie râvnitoare pe maica sa, Elena. Se spune că era fiica unui hangiu, care prin 270 s-a măritat cu generalul Constantin Clorus și, patru ani mai târziu, l-a născut pe Constantin. Ajuns împărat, în 290, Constantin Clorus a fost obligat să-și părăsească soția sa pentru a se căsători, după legea romană, cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximus. Elena și-a crescut singură pe Constantin care a ajuns general iar după tatălui său i-a urmat, a chemat-o pe maica sa alături. Declarat Augustus, Constantin a dat maicii sale numele de Augusta, cel mai înalt titlu care putea fi dat unei femei. Sf. Elena s-a creștinat abia în 312, dar se spune că se purta ca o adevărată creștină încă din copilărie. Cu deosebire numele împărătesei Elena este legat de găsirea și înălțarea Sf. Cruci pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Sursele istorice nu sunt deplin lămuritoare asupra acestui eveniment din istoria Bisericii, prima acreditare fiind atribuită Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului. În ziua de 14 august 326, Episcopul Macarie a înălțat Sfânta Cruce. S-a stins din viață pe la 80 de ani și astăzi, în Muzeul de la Vatican, se poate vedea un sarcofag în care se crede că s-ar afla trupul împărătesei.
Botezul creștin al împăratului Constantin primit doar cu puțin înainte de moarte nu este doar ca o pecete a sfințeniei ci și un act politic deosebit de important în raporturile dintre stat și Biserică. După o domnie de trei decenii, împăratul Constantin s-a stins din viață la 22 mai 337 și Biserica l-a trecut, împreună cu mama sa, Elena, între sfinți, ”întocmai cu apostolii”, înzestrat cu „înțelepciunea lui Solomon” și „blândețea lui David”.
Republicare din 21 mai 2013
