Acasă Cultură Istoricul, un apostol

Istoricul, un apostol

DISTRIBUIȚI

Convorbire cu acad. Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române

Peste două zile veți împlini 90 de ani, o vârstă frumoasă pentru că v-ați dedicat întreaga viață studiului istoriei, cartea de căpătâi a unui popor. Luni, comunitatea academică o să vă sărbătorească în cadrul unei sesiuni omagiale și, prefațând-o, vă urăm încă mulți ani de acum înainte cu sănătate și cu bogate roade în munca de cercetare pe care o faceți cu aceiași dăruire ca în anii de început ai carierei Dvs. O mare parte a vieții Dvs. active ați trăit-o Academie, i-ați studiat istoria și ați contribuit la scrierea istoriei ei. Trecerea anilor Dvs. a fost acoperită de spiritul acestui templu al spiritualității noastre.

Cred că, într-adevăr, viața mea este legată în foarte largă măsură de Academie pentru că, practic, mi-am început cariera într-un Institut de cercetare care a devenit al Academiei Române. M-a preocupat istoria Academiei pentru prima dată în 1956, când eram la Institutul de Istorie și, la împlinirea a 90 de ani de la înființarea Academiei, mi s-a cerut un articol. Mărturisesc că a fost o revelație pentru că, cercetând materialele concrete, mi-am dat seama că înființarea Academiei și tot ceea ce a urmat a fost o amplă manifestare a națiunii. Mai mult decât alte academii, Academia Română a reflectat interesele, aspirațiile și țelurile națiunii noastre. La vremea aceea am avut emoții pentru că pe atunci nu se prea vorbea de națiuni. Norocul a fost că apariția articolului a coincis cu revoluția din Ungaria, când au apărut niște lozinci revizioniste și atunci s-a acceptat punctul de vedere avansat de mine. De atunci m-am tot ocupat de istoria Academiei.

În anul 2006, când se împlineau 140 de ani de la înființare, ați publicat monografia „Istoria Academiei Române (1866-2006)”. Citez din „Cuvântul înainte” că „sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturari și mari creatori ai națiunii, au rămas nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare…este, într-un fel,…un punct de reper, de constanță și stabilitate”. Ați început ați fost cercetător și, după ați fost ales membru corespondent în 1991, titular în 1992, președinte al Secției de științe istorice și arheologie, în 1993, și, din 2006 sunteți vicepreședinte.

Mărturisesc că astăzi am puțină supărare, deoarece cred că putem face mai mult. Nu vorbesc numai de noi cei câțiva care suntem în conducerea Academiei, ci în general, membrii Academiei și cercetătorii care ar trebui să fie mai implicați. Este opinia mea. Ar trebui să fie mai devotați acestei instituții și cauzei pe care Academia și-a asumat-o încă de la constituire, ca reprezentând națiunea română în problemele ei fundamentale. Observ că acest lucru astăzi nu mai este acel entuziasm creator care ne anima pe noi. E o altă situație, una a timpurilor noi, să spunem, pentru că nu este constatată numai la noi, ci pretutindeni. Aș dori însă, mai ales de la cei tineri, care vin acum și au o viață în fața lor, să se implice cu mai multă dăruire în activitatea pe care o desfășoară; să nu îi preocupe doar gândul de a se realiza ei, ci de a sluji o instituție fundamentală a națiunii. Sper că lucrurile vor reveni, încet, încet la normal.

Cum s-a făcut că v-ați dedicat studiului epocii moderne aș spune până la identificare?

M-a preocupat devenirea națiunii române care a fost extraordinară. Adică, în condițiile foarte complicate în care acest proces a avut loc, în care teritoriul românilor era înconjurat de mari puteri răuvoitoare, fiecare căutând să profite cât se poate mai mult pe târâm economic. Poate acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am ajuns pașalâc turcesc. Era mai rentabil pentru ei să ne administrăm noi singuri averea, care însă se scurgea în bună măsură spre Poartă. A fost soarta noastră istorică, dar, în orice caz, procesul care s-a desfășurat în secolele XIX și XX a fost unul extraordinar și, înainte de toate, o spun categoric, a fost rezultatul dăruirii românilor. Trebuie spus că nicio putere nu-ți dă, trebuie să cucerești,prin muncă, prin stăruință, prin luptă.

Am putea înțelege aceste preocupări ca o formă de romantism?

Eu recunosc că este o formă de romantism, dar și un scop al vieții. Ați spus că mă identific, într-adevăr, am uneori sentimentul că trăiesc în secolul XIX. Așa se explică dăruirea mea pentru această problematică. După aceea, perioada m-a interesat mult și din punct de vedere științific, cum de a putut avea loc un asemenea proces și cum s-a desfășurat el. Apoi, în viață trebuie să faci totdeauna lucruri care îți plac, să nu lucrezi împotriva plăcerii muncii. Munca trebuie să fie o plăcere. Sigur sunt și situații în care ești nevoit să faci o anume activitate, dar, în general, e bine să te orientezi spre ceea ce îți place să faci.

Din perspective, cum interpretați lumea contemporană care se globalizează într-un ritm alert, fără să ia seama la efectele colaterale? E un proces firesc?

Probabil că este un proces firesc din moment ce are loc, dar cum se desfășoară nu cred că e pe calea cea mai firească.

?ê?£i ce se împotrivește acestei căi firești?

Aș pretinde ca marile principii ale Revoluției franceze din 1789 – libertate, egalitate, fraternitate – să se reflecte în tot ceea ce fac oameni, sau ce popoarele fac în relațiile dintre ele. Nu agreez ideea unor modele impuse și urmate servil. Îmi place ca fiecare să fie liber să împrumute ceea ce i se pare a fi bun și ceilalți să împrumute de la el ceea ce se dovedește a fi demn de urmat.

Nu credeți că istoria a arătat că impunerea unor asemenea „modele” au fost contra firii și au sucombat, mai devreme sau mai târziu?

Au sucombat dar cu mare greutate pentru că dintre toate ființele vii, omul este un animal rebel și a luptat tot timpul împotriva stării sale naturale. Din această cauză și-a pierdut instinctele, a ieșit din ordinea firească a stării sale cu toate consecințele pozitive și negative. Așa, desigur, a putut merge mai rapid spre progres, alteori și-a dat seama că e pe o cale greșită; dar de obicei această realitate nu este constată la vreme, ci prea târziu.

Ar mai fi și alte determinări nefavorabile unei globalizări ca proces benefic?

Nu, Libertatea, egalitatea, fraternitatea, spun tot. Cred în ele ca o necesitate.

Cum să concepem mai ales egali­tatea?

Evident nu putem fi egali unii cu alții, dar e nevoie să dăm șanse și să fie asigurat un trai decent, or lucrul acesta nu este ușor de realizat mai ales în condițiile concrete de astăzi ale planetei. Ne înmulțim vertiginos, resursele scad și deci perspectivele sunt destul de sumbre și pentru a le face față este nevoie de renunțarea la egoismul exagerat și la acceptarea întrajutorării.

Credeți că acest egoism este cel puțin o cauză favorizantă a crizei contem­porane?

Evident. Criza contemporană ar fi redusă imens dacă nu ar exista niște interese particulare, foarte puternice din toate punctele de vedere care sunt ca niște „căpușe” pe seama normalității și toată lumea suferă și doar puțini realizează venituri imense. Nu am nimic împotriva celor care realizează prin munca lor, dar sunt și venituri obținute prin alte metode, uneori cu totul necinstite. Asta nu e firesc pentru funcționarea unei normalității în parametrii mileniului III, când, dacă nu vom găsi normele de comportament adecvat suntem amenințați.

Ați trăit și ați scris istorie, dar acum vremurile parcă încearcă a izgoni orice speranță?

Am fost optimist și am rămas optimist.

Pe ce vă bazați?

Pe faptul că totdeauna soluțiile apar. Uneori, soluțiile sunt foarte aspre pentru că nu am știut să le construim cum trebuie și suntem nevoiți să le suportăm în forme mult mai neplăcute decât dacă ar putea fi dacă am avea un proces firesc și armonic.

Ce sfat ați da unui tânăr care vrea să se dedice istoriei?

Este o problemă foarte complicată pentru că e una a perspectivei.

Iertați-mă, dar mi se pare că acum avem nevoie de istorie mai mult ca niciodată.

Da, dar din nefericire toți își închipuie că știu istoria, că nu au nevoie de sfatul altuia, ceea ce e inexact. Avem nevoie, într-adevăr de istorie pentru a explica în permanență cum am ajuns aici, altfel bâjbâim într-o lume pe care nu o cunoaștem și nu-i cunoaștem devenirea. Pe de altă parte, e drept că a te dedica istoriei înseamnă un apostolat, o dăruire în dorința de a face istorie astăzi. Sunt mari complicații și, mai ales, cea a încadrării după terminarea studiilor.

Pentru marii noștri istoriografi, istoria a fost un apostolat.

Asta e adevărat. Erau însă niște apostoli prețuiți de societate, priviți ca niște modele, astăzi nu se mai întâmplă așa ceva. Astăzi am uneori impresia unei izolări, nu totale, dar oricum, izolare.

Ce s-ar întâmpla dacă ne-am uita istoria?

Poporul, națiunea mai ales ar pieri, și-ar pierde identitatea, ar deveni, cum spunea Octavian Paler, o populație fără un țel, fără o năzuință.

Credeți în posibilitatea unei renașteri?

Eu cred în trezire, cum s-a întâmplat în istoria omenirii de foarte dese ori. La început, această trezire e doar a câtorva dar apoi se propagă și are loc o acțiune de ansamblu ce duce la schimbări fundamentale, de obicei benefice.

Elena Solunca Moise

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.